"Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc" (André Malraux)

În România primilor ani ai mileniului trei, când întreaga ţară a devenit o închisoare a reprezentanţilor ei de frunte, avertismentul lui Malraux a devenit atât de ameninţător încât la noi, mai mult decât în altă parte, problema educaţiei religioase trebuie pusă cu mai multă acuitate şi responsabilitate.

Vorbind despre artele liberale, demne de omul liber, din antichitate până astăzi, mi-a venit în minte definiţia pe care o dădea Hegel libertăţii ca necesitate înţeleasă. Nu poţi fi liber şi nici fericit dacă nu cunoşti şi nu respecţi Legea Domnului şi legea omului.  Solon, legiuitorul Atenei, întrebat care este starea ideală a unei cetăţi a răspuns, cu şase secole înainte de Hristos, "dacă cetăţenii se supun magistraţilor, iar magistraţii legilor". Legile Domnului, Decalogul, cele 10 porunci sunt infailibile şi cu ele nu poţi să dai greş. Legile omului nu sunt întotdeauna perfecte, dar pot fi amendate prin intervenţia conştientă, transparentă, responsabilă, democratică a celor interesaţi de viaţa publică. Legile oricât de aspre trebuie respectate. Întodeauna mi-am imaginat legile stipulate în constituţii, coduri civile, penale, fiscale, norme, reguli juridice ca pe o asimptotă, deci ca pe o linie curbă care se apropie de linia dreaptă a Legii lui Dumnezeu şi pe care o atinge la infinit. Spaţiul dintre cele două linii măsoară distanţa între gradul de cultură şi civilizaţie al unui popor şi voinţa lui Dumnezeu. Îndrăznesc să cred că legile naturii şi societăţii, marile descoperiri ale ştiinţei şi culturii, n-ar fi fost posibile dacă autorii lor, indiferent că se numeau Galilei, Copernic, Kepler, Newton ori Descartes, n-ar fi cunoscut şi respectat, cu sau fără voia lor, cele 10 porunci. N-am crezut niciodată în religiozitatea celor care nu respectă legea. Tot astfel, poţi fi bun de pus pe rană, şi nu e suficient, fiindcă bunătatea ţine de suflet, iar corectitudinea de morlaă, calitate spirituală superioară a omului.

Am considerat această scurtă incursiune istorică şi teozofică strict necesară pentru a convinge pe oricine de preeminenţa educaţiei religioase şi pentru a putea face în continuare câteva propuneri plauzibile, cu detalierile de rigoare. În primul rând, noi nu am numi acest obiect de învăţământ religie, ci educaţie religioasă. În condiţiile unei societăţi  multiculturale şi pluriconfesionale, denumirea de religie are de dezavantajul că trimite la o anumită confesiune, credinţă, crez sau cult religios (ortodoxă, catolică, protestantă etc.), pe când educaţie religioasă sugerează, inclusiv etimologic (lat. ex - din, din interior înafară, şi duco, ducere - a duce, a conduce) accepţiunea de a forma un copil şi de a-l conduce (dirija) către starea de adult. Teologii spun că acel ex (e) din etimologia termenului adaugă conotaţia suplimentară de "a scoate răul afară din omul corupt, concupiscent şi a introduce binele, a scoate afară răul pe care familia n-a reuşit în cei şapte ani de acasă, şi a introduce binele pe care aceeaşi familie nu ştie sau nu avea de unde să-l prevadă pe parcursul vieţii".

În al doilea rând, într-o societate responsabilă de destinul ei istoric, naţional, educaţia religioasă trebuie să facă parte din disciplinele obligatorii ale procesului de învăţământ preuniversitar, fără negocieri jenante, inadmisibile cu părinţii, cu şcolile, cu biserica, parlamentarii sau Curtea Constituţională. Şi mă grăbesc să-i întâmpin pe eventualii nedumeriţi, bibliografia obligatorie a acestei discipline obligatorii de învăţământ ar trebuie să fie doar două Cărţi, Vechiul şi Noul Testament, indiferent de ediţiile de bază, unanim acceptate şi uzitate. În condiţiile în care învăţământul preuniversitar românesc este organizat pe niveluri, e normal şi obligatoriu ca absolvenţii de liceu, în faţa bacalaureatului, a intrării mature în viaţă să aibă o educaţie şi instrucţie cât de cât unitară şi necesară. Drept urmare, dacă matematica, fizica , româna, istoria sunt discipline obligatorii, în proporţii diferenţiate, la toate filierele (teoretică, tehnologică, vocaţională), de ce n-ar fi şi educaţia religioasă, printr-o simetrie instructiv-educativă rezonabilă, obligatorie pentru toate ciclurile de învăţământ? Poate ne răspund cercetătorii de la Institutul bugetar pentru ştiinţele educaţiei. Oricum, educaţia religioasă este tot atât de importantă şi necesară, raţional motivată ca oricare disciplină obligatorie de la celelalte filiere şi profiluri.

(va urma)