Basarabia! Când vorbim de Basarabia ne gândim la un pământ românesc sfințit prin truda și jertfele înaintașilor, la faptul că Basarabia face parte din ființa și istoria României. Basarabia!

Un nume ce ne duce cu gândul la Basarab I (1310-1352), întemeietorul  voivodatului Țara Românească, cel care a avut în stăpânirea sa sudul Moldovei dintre Prut și Nistru. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea soarta teritoriului românesc dintre Nistru și Prut este legată de soarta istoriei Moldovei, după ce Bogdan I (1359-1367), a întemeiat voievodatul Moldovei și l-a extins până la Nistru și Marea Neagră. Cetățile Chilia și Cetatea Albă au adus prosperitate Moldovei în vremea domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, au dat posibilitatea Moldovei să susțină lupta antiotomană. Pierderea acestor cetăți în anul 1484 în fața otomanilor a însemnat o grea lovitură pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei din punct de vedere economic și militar. În urma campaniei militare a sultanului Soliman Magnificul din anul 1538  împotriva domnitorului Petru Rareș, cetatea Tighinei se adaugă vechilor cuceriri otomane dintre Prut și Nistru, Cetatea Albă și Chilia, teritoriu pe care turcii îl vor numi Bugeac.

În urma războiului ruso-turc din 1806 și în urma tratatului de la București din anul 1812 Basarabia a fost anexată de Imperiul țarist.  Răpirea Basarabiei de către ruși la 1812 a generat refugierea în dreapta Prutului a peste 5000 de familii de români moldoveni. Rușii au instituit un sistem de exploatare economic, populația românească a Basarabiei fiind scoasă din circuitul vieții publice. Au fost întrerupte relațiile tradiționale cu Moldova și s-a trecut la rusificarea provinciei prin deznaționalizarea populației românești. Multe din pământurile Basarabiei au fost date nobililor ruși. După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei dintre anii 1853-1856, Moldova a redobândit o parte dintre teritoriile din stânga Prutului pe care le-a pierdut în anul 1812 (Cahul, Bolgrad, Ismail).

În urma Războiului de Independență din 1877-1878, România primește Dobrogea și pierde în favoarea Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei, chiar dacă Imperiul țarist garantase integritatea teritoriala a Romniei la începutul războiului. În anul 1912 la împlinirea unui secol de la anexarea Basarabiei de către Imperiul țarist, românii din regatul României, au comemorat neoficial evenimentul prin arborarea de drapele negre în fața  caselor. Răpirea Basarabiei la 1812 a fost reparată temporar la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea Basarabiei  cu România, declanșând prin aceasta procesul de făurire a României Mari.  În 1940 Rusia a ocupat din nou aceste teritorii până în 1990, când pe o parte însemnată a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru a fost proclamată Republica Moldova.

Între marile personalități culturale care au luptat pentru cauza Basarabiei după Războiul de Independență din 1877-1878,  se numără și marele nostru poet național Mihai Eminescu, pe care îl sărbătorim în fiecare an la mijlocul lunii iunie. Basarabia este în viziunea lui Eminescu parte integrantă a spațiului geografic și cultural sau spiritual al poporului român. Poetul se ocupă în articolele sale de la ziarul Timpul de Tratatul din 1711 de la Luțk , pe care poetul îl califica „fatalul tratat de alianță de la Luțk care ne-a costat domnia națională și un veac de înjosire și mizerie” (Timpul, 25 ianuarie, 1881). Mihai Eminescu se angajează în apărarea integrității teritoriale a României ducând o campanile împotriva politicii de anexare a Imperiului țarist. Iată ce scria poetul în ziarul Timpul din 25 ianuarie 1878: „Astfel dar am pierdut 15 000 de oameni și câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe mandatarul Europei … Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea. Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pământ stăpânit de creștini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr. Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin”. La 28 ianuarie 1878 Mihai Eminescu scrie într-un alt editorial: „N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular și nu-I dăm nimic  ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfințească cuvântul împăratului ei. Numai toți semnatarii Tratatului de la  Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva – lua nu ne pot nici ei nimic, prin Tratatul de la Paris: integritatea și neatârnarea teritoriului nostru actual”.  În această perioadă a anului 1878 problema Basarabiei va ocupa un loc primordial în publicistica poetului. Polemica lui Eminescu cu ziarele panslaviste „Le Nord” și „Viedmosti” în problematica Basarabiei este continuată în editorialul din 1 martie 1878 în care Eminescu afirmă: „Basarabia este numele medieval al Țărei Românești și vine de la numele dinastiei Țărei Românești, a Basarabilor. (…) Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia însemnează decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridici, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei și al țărilor tătărești, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul țărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri este necontestabilă”.

Observăm din scurtele referințe din publicistica marelui nostru poet național că acesta s-a angajat cu toată ființa lui în apărarea Basarabiei. Vibrația poetului pentru Basarabia este ilustrată și în cunoscutul poem „La arme”, în care sunt evocate Basarabia, Bucovina și Transilvania. Dacă România ar avea asemenea personalități, cum a fost aceea a marelui nostru poet național Mihai Eminescu, dacă ne-am asuma destinul jertfelnic al unor asemenea luptători pentru neamul românesc, altul ar fi destinul nostru în istorie. Ne afundăm în marasmul cotidian pentru că ne inversăm valorile: în locul marilor personalități culturale plecate recent spre zările veșniciei: Serban Papacostea, Nicolae Edroiu, Dinu C. Giurescu îl preferăm pe Andrei Gheorghe. În Bihor malangambistul Emil Rengle eclipsează figura regretatului academician Mircea Malița! Eminescu sa ne fie de-a pururi un far călăuzitor în slujirea nației române!

Preot dr. Ion Alexandru Mizgan