În loc de motto un vers: „Povara cea spinoasă numită adevăr...!" (Agrippa d’Aubigne 1552-1630)

Într-adevăr e grea povara adevărului, deoarece adevărul nu iartă și nu menajează, iar dacă oricare are tăria de a se uita în fundul sufletului său va da peste multe mortăciuni care put urât.

De obicei, oamenii fug de aceste imagini, își acoperă ochii și neagă faptul că ar fi mâţele lor. Este cea mai dificilă probă să recunoști în fața oglinzii mâța moartă din propriul tău suflet. Așadar, vorbim despre noi, despre noi toți, despre viața noastră. Și care-i viața noastră? Majoritatea românilor vor afirma că este o viață umilitoare și nemeritată. Umilitoare din cauza politicienilor și a inepuizabilelor piedici care răsar în fața românilor, orice ar încerca să facă. Politicienii sunt hoți, ticăloși, corupți și mincinoși. Auzi aproape zilnic. Dar noi, noi toți ceilalți, cum ne-am purta dacă am fi în locul lor sau cum ne purtăm fiecare la locul lui de muncă?  Digresionând, am ajuns rușinea lumii civilizate, presa internațională scrie cu dispreț că românii își aleg primarii din pușcării conform proverbului „Cine se aseamănă se adună!” Băimărenii, craiovenii și cei din Deva au tras o flegmă pe obrazul națiunii. Dar, revenind la temă, ceea ce anxietează pe toată lumea este hățișul birocratic care leagă precum o plasă oamenii, imobilizându-i social, așa cum se prind peștii în plasă. Un singur exemplu. Am cumpărat undeva la țară o bucată de pământ. Nici după 6 ani nu este intabulată. Am schimbat doi avocați, am adunat hârtii cu carul și încă mai aștept. Absurditatea birocrației merge până acolo încât, la un moment dat, pentru un drept minor, ce mi se cuvenea din partea instituției unde lucrez, am fost sesizat să duc instituției în care lucrez adeverință privind locul de muncă. Asemenea absurdități nu sunt prevăzute de lege, ele derivă din interpretarea legii, posibilitate ce se extinde până la cele mai de jos nivele, lucru la fel de anormal, iar aceste interpretări le fac oamenii obișnuiți, funcționari fără funcții. Am să exemplific tot prin experiența mea nemijlocită. La un moment dat, am construit o casă. Este recepționată pentru dare în folosință, sunt respectați toți pașii oficiali. Peste un an sunt amendat de o funcționară cu 10.450 lei, pentru că aș fi depășit nu știu ce termen. N-am încotro, plătesc amenda, dar apelez la justiție. Bineînțeles că funcționara făcuse un abuz grosolan, interpretând cu rea intenție și greșit legea, iar primăria primește hotărâre judecătorească să-mi înapoieze banii. Nu mă cunoștea funcționara în cauză, nu o cunoșteam și nu avusesem de a face unul cu altul în viața noastră. Răutatea era deci nespecifică și se revărsa asupra oricui. Câte asemenea procese inutile se desfășoară în toată țara? Cât se cheltuie cu ele? Nu este doar răutate, este și o imensă prostie, pentru că fiecare irită pe fiecare, fără a ține cont că și lui îi vine rândul să fie la discreția celui pe care îl tratează, executându-l, și va avea parte de același tratament. Se naște astfel o atmosferă generală de ură, de suspiciune, de răutate și de scârbă față de societate, a noastră față de noi înșine. Oamenii sunt atât de proști încât nu înțeleg că ceea ce dau aceea vor primi, deci că trebuie să dai ceea ce vrei să primești. Nimănui nu îi pasă decât de măruntul său interes, chiar dacă este conștient că interesul său este o frână, oricât de mică, dar o frână, în calea interesului general, care, blocat de totalitatea micilor pârghii ale sistemului, îi dă și lui în cap. Fiecare judecă „nu eu, ci toți ceilalți să se schimbe”. Suntem într-un mare impas moral. Armata de cioflingari birocrați, conștienți că sunt o povară pe societate, inventează, fiecare de pe scaunul lui, tot felul de hârtii care să le justifice existența. Nici un cetățean din lume nu este obligat să plimbe atâtea hârtii ca cetățeanul român. Sistemul clientelar de origine politică, fiul partidelor de pușcăriași, a inventat tot felul de agenții pentru a crea posturi pentru tot felul de nepoate, nepoți și tâmpiței. Aceștia, pentru a-și demonstra necesitatea, inventează, la rândul lor, tot felul de hârtii, „controale”, „sarcini” etc., absolut inutile. Toate aceste nenorocite agenții nu au schimbat cu nimic lucrurile în domeniul dedicat, în schimb, au cheltuit din bugetul de salarii zeci de ani, bani cu care ar fi putut fi bugetate posturi realmente necesare social și economic. Toate aceste realități, birocratice, clientelare și demagogice, sunt o uriașă frână în evoluția spre normalitate a societății românești.