Faptele politice consistente şi faptele istorice sunt ca mişcările pe tabla de şah. O mişcare greşită poate hotărî definitiv soarta meciului, chiar dacă este doar la început. O astfel de faptă politică este tot ceea ce priveşte constituţia: înlocuirea ei sau doar corectarea ei. Constituţia determină soarta unei ţări nu prin forma pe care o dă societăţii, ci prin conţinutul pe care îl emană acea formă.

Dacă vom observa istoric ţările azi dătătoare de ton în lume, vom putea trage o singură concluzie, stabilitatea politică este cea care le-a favorizat. Un buric de ţară care a fost Anglia a ajuns la un moment dat stăpâna lumii, deoarece formula regat parlamentar îi asigura o stabilitate perfectă. SUA au ajuns să domine azi lumea, deoarece de la înfiinţare până azi au avut o stabilitate politică de invidiat. Germania s-a refăcut după război, deoarece stabilitatea politică, prin tradiţie şi firea germanului, i-a permis dezvoltarea. Invers, Italia, care se agită schimbând guvern după guvern, a trăit până în urmă cu nişte decenii în sărăcie, haos şi nesiguranţă. Bunăstarea ulterioară s-a datorat politicii greşite de împrumutare, ajungând în situaţia financiară de azi. Ar fi putut evolua, prin creativitate şi inteligenţă ca Germania, cu toată firea deosebită a italienilor, dacă un sistem politic adecvat i-ar fi asigurat stabilitatea. Românii au scris pagini în istorie atunci când au avut stabilitate printr-un domn deosebit, regalitate etc... Nu forma contează: regalitate, conducător, preşedinte, sau altceva, ci stabilitatea. Dacă vom avea stabilitate, vom ajunge din nou cu fruntea sus printre naţiuni. Dacă nu o vom avea, va fi vai şi amar de urmaşii noştri. Deci problema cea mare a românilor şi a contribuţiei noastre este cine ne poate asigura stabilitatea în viitor, ce formulă de stat şi ce structură a puterii centrale. Este clar că din acest punct de vedere pe firea românilor nu se poate lăsa problema ca pe firea germanilor. Noi, ca italienii! Avem nevoie de o putere în stat, suprapolitică, capabilă să ne asigure stabilitatea. Partidele politice, recte Parlamentul este în stare de aşa ceva? Ca pe vremea sultanului? Hai cu pâra la Bruxelles! Este vreo diferenţă? Crede cineva în responsabilizarea parlamentarilor sau în capacitatea lor de a gândi dincolo de pântec şi bombeu? Nu vorbesc de excepţii, care există, există chiar figuri luminoase, dar aceştia confirmă regula. Vorbesc despre orice fel de majoritate în parlament. Aşadar, avem nevoie, repet, de o structură de putere suprapolitică, supraparlamentară? În actualul stadiu istoric, această suprastructură nu poate fi decât ori regalitatea ori preşedinţia. Din păcate, regele este mult prea bătrân, iar Casa regală actuală nu ne poate oferi o soluţie. Situaţia ţării este prea complicată pentru un simplu joc de-a regalitatea. Caii sunt nărăvaşi, iar conducătorul atelajului trebuie să ştie să ţină hăţurile şi să aibă bărbăţia de a stăpâni caii nărăvaşi. Dacă la rândul lui conducătorul atelajului va fi condus de alţii, fie ele şi neamuri, atunci noi vom fi slugile slugilor. De aceea în acest moment istoric soluţia regalităţii nu este optimă pentru România. Rămâne o singură soluţie, cea a unui preşedinte, dar a unui preşedinte real şi nu a unei figurine legate de mâini şi de picioare. El trebuie să aibă puterea de a stăpâni lucrurile, dacă ele merg rău. Avem nevoie de o republică preşedinţială, de o democraţie cu un conducător în frunte, aşa cum sunt SUA şi Franţa. Poate nega cineva că SUA şi Franţa nu sunt democraţii? Desigur cu sarcini şi oprelişti clar definite. O republică parlamentară va duce la destrămarea României. Sarcina este enormă. Dacă cei care croiesc şi răscroiesc Constituţia văd lucrurile prin Băsescu, atunci sunt incapabili de a înţelege istoria, iar Băsescu nu va mai fi niciodată preşedintele ţării. Ei, care răscroiesc Constituţia şi poporul care votează nu trebuie să se uite cine va fi preşedinte, ci la ceea ce va fi preşedintele. Dacă regulile sunt clare, un preşedinte nu poate juca decât în interesul ţării. Dacă nu sunt în stare să facă reguli clare, atunci să se ducă la cules de căpşuni. Preşedintele trebuie să aibă puterea de a supraveghea jocul politicului şi de a corecta atunci când este nevoie. Trebuie să fie în afara jocului politic, dar deasupra lui. În fond, un preşedinte joacă un rol asemănător celui unui rege. Prerogativele şi limitările trebuie să fie foarte clare. Despre euroregiuni am mai scris. Dacă ele se limitează la a fi doar structuri de dezvoltare, atât şi nimic mai mult, atunci ele pot fi un factor extrem de util în viitorul nostru. Dacă vor fi struţo-cămile, între birocraţia guvernamentală şi cea judeţeană, atunci vor fi o nouă boală socială, una birocratică, sufocantă. Dacă vor fi miniguverne, care vor prelua masiv prerogativele guvernului central, atunci vor fi un alt pericol spre disoluţia ţării, iar premergător acesteia transformarea ţării în satrapii, timp în care abuzurile baronilor locali vor fi amintiri frumoase.