Văd că ţi-a prins bine cearta mea, Petrică , te-ai apucat de scris! Sigur că este un lucru excelent, problama e că eu, Mihai Bar, am şi paternitatea ideii, am şi noima de argumente care să mă îndrituiască să pun întrebări, bihorean fiind, cuget şi simţire! pas la pas cu necăjelile orădenilor, de prea multă vreme ocârmuiţi altfel decât aşteptările lor. Îţi scriam pe undeva ceva despre orgoliul meu, al nostru, al bihorenilor, şi vreau să accentuez că acest orgoliu nu este nici pe departe unul vindicativ, dovadă şi surghiunul meu prin singurătate care niciodată însingurare n-a fost să fie, ci doar o rămânere la margini până la trecerea furtunii. Apoi a venit şi curcubeul, ceea ce întăreşte rostul căutărilor mele prin vremile timpului nostru, căutări care m-au fortificat, care nu m-au secătuit de vlagă, deci, căutări care mi-au întărit convingerile că pentru neamul şi seminţia ta merită orice sacrificiu. Şi, măi, Petrică, aici ne deosebim fundamental: eu ştiu să fiu gazdă de hidede! Pe când tu, tu, Petrică?! Şipotul Crişului nu-i la fel cu al Ialomiţei, la noi peştii au altfel de muţenie, iar unda Apusenilor este vrajă de vânt! La noi roua se stinge mai greu, laptele dă mai mult unt, iar jocul flăcăilor noştri are alt ritm, altă amplitudine ? Petrică! ascultă şi ia aminte! Oamenii Bihorului ştiu mai bine decât alţii ce este chibzuinţa, de-aia ţi-am spus că nu cu minciuna ? n-ai cum! Te-a mişcat, ca să fiu elegant, convingerea mea că POT (în toată semantica acestei noţiuni!), să fac pentru Oradea, pentru orădeni lucruri care să ne stea în fire, lucruri şi lucrări care să dăinuie, lucruri şi lucrări spre care au aspirat înaintaşii noştri. Am afirmat că POT, măi Petrică, fiindcă, membru al partidului de guvernământ, cel mai mare partid din ţara asta, cel mai bine perceput în Europa şi în Lume, eu aş avea altfel de ascultare, aş avea altfel, cu totul altfel, de înţelegere în probleme care să vizeze comunitatea şi orădenii comunităţii. Raporturile mele cu Puterea de la Bucureşti sunt greu de explicat pentru înţelesul tău, şi sunt greu pentru că, spre deosebire de tine, Petrică, eu vin în faţa bihorenilor mei cu experienţa raporturilor cu Bucureştii. Eu, Petrică, Mihai Bar, n-am încercat să mă las ademenit, cum tu, se aude prin târg, ai fi cochetat invitaţiei de a intra într-alt partid (şi mă fac să nu ştiu despre care este vorba!), dar pe mine nu m-au uitat oamenii, bihorenii mei! ceea ce spune foarte mult, foarte multe. Raporturile mele sociale, politice, publice, dacă vrei, sunt clare, sunt un curcubeu care îmi întăreşte credinţa că am fost mereu perceput ca un om al acestor locuri, ca om al timpului meu, dăruit de Dumnezeu cu simţul tradiţiei. De pe aceste poziţii, pentru mine perspectiva este organic legată de Bihor, de bihoreni. Eu, Petrică, sunt condamnat să fiu al acestor locuri mai mult chiar decât al familiei mele. Talpa mea, nu doar cu râul, cu ramul, Petrică, talpa mea simte tremurul din subpământuri, unde înaintaşii mei mă ştiu că sunt al lor, şi-mi veghează pasul. În somnul meu visele au iz de Apuseni, respirul meu poartă şipotul Crişului, cum ţi-am mai spus, şi de aici simt că eu, Mihai Bar, am dreptul să te cert. Şi nu trebuie să te mire, mai mult, nu să te facă să zâmbeşti, ci să te ţină pe jar, pentru că eu şi ai mei suntem şi vom rămâne coşmarul viselor tale. Oameni de omenie, te vom lăsa să rămâi în Cetate, dar îţi vom strica jucăriile, îţi vom strica regulile jocului, şi nu oricum, ci cerându-ţi socoteală pentru cele făcute, dar şi pentru cele nefăcute. Fără nici un pic de ură,