Între China și Rusia. Cum poate fi Mongolia Interioară o „națiune”?

Sursa: amicusmongolia

Identitatea. Pentru Mongolia Interioară vom aborda dimensiunile identitare etnică și lingvistică. Pe cea statală am abordat-o tangențial în scurtul istoric din prima parte, disponibil aici.

Dimensiunea etnică. În mod oarecum paradoxal, în această provincie locuiesc mai mulți mongoli decât în statul Mongolia (pe numele oficial Mongol Uls), unde trăiesc un pic peste 3.200.000 de oameni. Totuși, din cifra oficială de 24.049.155 locuitori din Mongolia Interioară, doar un pic peste 4.200.000 sunt mongoli, adică 17,7%.

Conform statisticilor oficiale chineze, populația care locuiește în orașe era în 2020 de 16,23 milioane, 67,48% din totalul populației regiunii, iar cea care locuia în zona rurală reprezenta 7,82 milioane, 32,52% din total. Comparativ cu 2010, populația urbană a crescut cu 2,51 milioane, cea rurală a scăzut cu 3,16 milioane. Ținând cont că în mod tradițional populația mongolă era nomadă, rurală, ocupându-se cu creșterea animalelor, putem lesne observa cum aceste schimbări foarte mari într-un timp relativ scurt adaugă presiune pe identitatea acestora.

Sursa: National Bureau of Statistics of China

Însă ceea ce este oarecum paradoxal, mai ales în comparație cu Xinjiang și Tibet, este că aici populația minorității mongole pare să fie în creștere ușoară atât ca procent, cât și ca număr efectiv de oameni față de recensământul din 2010, dar și față de primul recensământ al Republicii Populare Chineze din 1953. Însă care ar fi explicațiile acestei situații aparent paradoxale?

În primul rând, lucrurile trebuie privite în context. Am menționat mai sus masivele imigrații Han, începând din secolul XVIII până la căderea dinastiei Qing în 1911, susținute prin politici de stat. Se estimează în această analiză că la începutul secolului XIX erau aici 1.000.000 de chinezi și peste un milion de mongoli. La începutul secolului XX, în 1912, peste 1.500.000 chinezi și sub un milion de mongoli. Cu toate acestea, alte estimări spun că la căderea acestei dinastii în 1911 populația mongolă din Mongolia Interioară număra 44% din populația regiunii. În 1953, la primul recensământ al Republicii Populare Chineze, număra în jur de 13-14%. În anii următori a urmat o scădere a procentului populației mongole, ca urmare a politicilor extrem de dure ale lui Mao și a Marii Foamete din China, a reîmpărțirilor administrative ale regiunii, apoi, din anii 1970-1980 observăm o creștere procentuală a acestora până la 17,7% cât aveam în 2020.

Una dintre explicații este faptul că populațiile minorităților nu au fost supuse la început aceleiași politici de limitare a natalității care a fost impusă majorității cetățenilor chinezi. Astfel că, din punct de vedere strict al natalității, populațiile minoritare au stat mai bine decât etnia Han.

O altă posibilă explicație pentru situația aparent paradoxală din Mongolia Interioară este cea oferită aici în cazul unei alte mici regiuni din China, Prefectura Autonomă Mongolă și Tibetană Haixi. Aici, de la o populație de 20.000 locuitori în 1953, majoritatea mongoli și tibetani, în 2010 aveam 489.338, 79% Han și Hui. Guvernul chinez a relocat acolo zeci de mii de etnici Han în anii 1999-2000, apoi deschiderea unui mare proiect minier a contribuit și el la relocarea altora. Însă, la fel oarecum ca în cazul Mongoliei Interioare, după 2010 observăm o scădere a numărului de etnici Han. În ciuda eforturilor guvernului, în ciuda proiectelor uriașe de infrastructură, se pare că zona aridă, neprielnică, izolată, plus lipsa unor alte avantaje economice sau de altă natură, i-au făcut pe mulți etnici Han să părăsească zona. Astfel, între 2010-2020 din Haixi au plecat circa 45.649 de etnici Han, o scădere cu 14% dintr-o populație un pic peste 300.000 etnici Han în 2010. La fel, între 2010-2020, în ciuda dezvoltării industriei miniere, a infrastructurii etc., populația Han din Mongolia Interioară a scăzut cu peste 700.000 de persoane. Cu toate acestea, populația mongolă a provinciei a crescut cu doar 21.000 de persoane în 10 ani, ceea ce sugerează că și foarte mulți mongoli au părăsit regiunea. Cauzele exacte ale acestor schimbări necesită o analiză suplimentară, dar printre acestea sunt cu siguranță unele economice și sociale.

Conform acestor date de pe site-ul administrației din Mongolia Interioară, în 1953 aveam circa 7.580.000 locuitori în regiune, din care 6.493.000 Han (circa 85%) și 985.000 mongoli (circa 13%). Din capturile de ecran de mai jos se vede cum populația Han a scăzut după anul 2011 până în 2019 inclusiv, dar în mod interesant recensământul din 2020 arată o creștere a populației Han față de anul 2019, deși tot în minus față de 2010. În concluzie, avem o dinamică mare a populației în Mongolia Interioară, atât din punct de vedere al numărului membrilor etniilor, cât și din punct de vedere al populației urban-rurale, care nu are cum să fie benefică pe termen lung minorității.

Sursa: Inner Mongolia Autonomous Regional Bureau of Statistics

Dimensiunea lingvistică. Un detaliu destul de interesant, lăsând să se întrevadă și o dimensiune de conflict geopolitic moștenit sau de sfere de influență (chiar și actuale), este faptul că mongolii din China, din provincia Mongolia Interioară, pot studia și scrie în alfabetul mongol tradițional, în timp ce în statul Mongolia învecinat alfabetul oficial este cel chirilic. Din acest articol aflăm mai multe despre ce înseamnă pentru cultura universală acest alfabet arhaic în uz doar la mongolii de aici.

De asemenea, din acest articol al The Diplomat aflăm că numărul de locuri din școlile publice bilingve a scăzut de la 190.000 la doar 17.000, elevii Han putând și ei să ocupe aceste locuri.

Mai sus am menționat pe scurt protestele a zeci de mii de părinți și elevi în Mongolia Interioară în 2020, care reclamau noile schimbări în educația provinciei, unele materii trecând la studiul exclusiv în mandarină. Impactul în societatea locală a fost unul foarte puternic, de exemplu la poarta unei școli copii în genunchi strigau „Limba noastră este mongola și casa noastră este Mongolia pentru totdeauna! Limba noastră maternă este mongola și noi vom muri pentru limba noastră!” La cursurile unei universități din capitala locală, Hohhot, din circa 2.000 de studenți ar fi apărut doar în jur de 50, ceilalți boicotând cursurile. Boicoturile elevilor și studenților mongoli, părinți care și-au retras copiii de la școală, au fost lucruri larg răspândite în toată regiunea. De asemenea, pe de altă parte, și măsurile represive ale autorităților chineze nu s-au lăsat așteptate – mărturii despre bătăi, detenții, retragerea din unele magazine a cărților în limba mongolă de către poliție etc.

Enghebatu Togochog, directorul Southern Mongolian Human Rights Information Center menționat mai sus, a spus destul de explicit, despre limitările învățământului în limba mongolă, de asemenea detaliate mai sus, că „Aceasta este lovitura decisivă aplicată culturii noastre. Lumea ar trebui să știe că nu este vorba despre o simplă chestiune de limbă. Aceasta lovește în însăși inima și existența identității noastre naționale. Dacă ne pierdem limba, pierdem totul. Deja am pierdut autonomia politică, stilul nostru nomad de viață și mediul nostru înconjurător. Acesta este genocid cultural.” Iată, deci, cum este percepută adevărata importanță a dimensiunii lingvistice a identității naționale în Mongolia Interioară – existențială.

Între identitatea imperială a Chinei și identitatea imperială a Rusiei. Mongolia Interioară, la fel ca și Xinjiang sau Tibet, deși din punct de vedere istoric și etnic (deși în Mongolia Interioară etnicii Han sunt acum majoritari) nu se încadrează în mod inerent în arealul chinez Han, se încadrează însă perfect în concepția istorică despre Imperiul Chinez și în cea actuală despre China și „națiunea” chineză. Iată ce spunea un membru marcant al Partidului Comunist Chinez, Jia Tuofu, în 1940: „Națiunea Chineză este compusă din etniile Han, Manchu, Mongolă, Hui, Tibetană, Uigură, Miao, Yao, Yi și Fan.”

Iar concepția de la Beijing nu s-a schimbat deloc. Deci nicio șansă ca mongolii, în accepțiunea elitelor chineze, să fie altceva decât o parte a „națiunii chineze”. Dar întrebarea care se pune este care mongoli sunt parte a „națiunii chineze”? Doar cei din Mongolia Interioară, aflați actualmente în cadrul granițelor Chinei, sau și cei din statul propriu-zis Mongolia, locuitori ai unui stat independent, dar care au făcut și ei parte la un moment dat din Imperiul Chinez? Ajungem și la întrebarea din titlu –ce națiune sau națiuni sunt în Mongolia Interioară (dincolo de procentul specificat de noi anterior, Han – 80%, mongoli – 18%)? Doar cea chineză? Dar în Mongolia Exterioară?

Desigur, nu suntem singurii care se întreabă aceasta și toată lumea știe că situația actuală a statului Mongolia (Mongolia Exterioară) este una extrem de dificilă. Prinsă între Federația Rusă și China, încearcă să își păstreze statalitatea. Mai mult, încearcă timid anumite relații mai apropiate și cu Statele Unite, care se proclamă un „al treilea vecin al Mongoliei”. Dar realitatea de pe teren nu lasă loc de îndoială și, dincolo de vorbele frumoase sau chiar unele recente întâlniri trilaterale Japonia-Mongolia-Statele Unite, acest statut de „al treilea vecin” al SUA nu schimbă foarte mult datele problemei.

Și chiar dacă actualmente apele par liniștite în acea zonă, văzând expansiunea Chinei din Marea Chinei de Sud (de exemplu, în încercarea de a revendica definitiv bancul Zengmu Ansha, în engleză James Shoal, chinezii au lăsat pe el o stelă din marmură pe care scrie „Zhongguo” – „Statul Central” – China), amenințările la adresa Taiwanului, conflictele de frontieră cu India prin care mereu mai câștigă câte un pic, câte un vârf muntos, diferendurile teritoriale cu Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâzstan, unele rezolvate, altele nu, am putea presupune fără a fi deloc deplasați că și Mongolia s-ar afla pe vreo dimensiune în calculele viitoare de la Beijing.

Desigur, nu acum, cât timp mai mocnesc proteste și nemulțumiri prin Xinjiang, Tibet, Hong Kong, cât timp nu este soluționată problema Taiwanului, dar dacă vrem să înțelegem măcar un pic viziunea Chinei trebuie să gândim la fel, pe termen lung, ca și strategiile ei. Iar din aceste puncte de vedere este pur și simplu foarte greu de închipuit ca întreaga Mongolie să nu fie în viziunea pe termen lung a Beijingului. Desigur, cu atât mai mult cu cât Moscova, cea care păstrează echilibrul în zona Mongoliei, este în decădere acută din toate punctele de vedere pe scena internațională. Pe lângă toate acestea, mai trebuie obligatoriu să luăm în considerare și dimensiunea demografică: Mongolia, cu 3 milioane și ceva de locuitori, nu are decât populația unui oraș mic din China.

Trebuie să înțelegem că, atât în cazul Chinei, cât și al Rusiei, este o diferență conceptuală uriașă între ce înțelegem noi și unele populații din cuprinsul actual al acestor state despre dreptul istoric, despre dreptul național, și ce înțeleg Rusia și China prin acest drept istoric „național”. „Lumea rusă”, respectiv „lumea chineză” reprezintă cu totul altceva acolo decât „autodeterminarea națiunilor” de factură wilsoniană cu care suntem noi obișnuiți. La fel de adevărat este însă și faptul că acolo sunt situații și relații istorice deosebite, în care Mongolia la rândul ei fusese imperiu și cucerise odată toată China și ceea ce este astăzi Rusia. Dar deși mulți dintre noi credeam că am depășit epoca imperiilor, acestea nu au dispărut de altfel nici de facto din Asia, nici din alte părți, pe dimensiuni diferite, ele au dispărut doar teoretic. Și la fel cum nu au dispărut imperiile, nu au dispărut nici mentalitățile imperialiste, mereu în căutare de noi acaparări teritoriale, economice sau, de ce nu, chiar a minților oamenilor prin unele ideologii supra-statale și utopii actuale. Iar până astăzi, absolut toate utopiile frumoase de pe hârtie s-au transformat în distopii pe teren.

Revenind, nu se poate să nu remarcăm o oarecare ironie raportată la discursul anti-occidental al Rusiei sau Chinei de tipul „colonialismul/imperialismul american actual” sau „colonialismul/imperialismul european actual” (desigur, care se poate considera că nu sunt deloc total gratuite sau nebazate pe anumite realități), raportate deci la contemporaneitate, nu la dimensiunea istorică, în timp ce raportarea acestor state în relațiile internaționale se face încă la „lumea rusă” a Imperiului Țarist și URSS (care, dacă ar fi să o luăm după anumite criterii, nu ar fi chiar atât de „rusă”), respectiv la Imperiul Chinez (se numește Republica Populară Chineză, dar concepția despre statul chinez care stă în spatele ei se bazează pe concepția despre Imperiul Chinez – dreptul istoric chinez invocat actualmente este dreptul istoric al Imperiului Chinez), care în viziunea și concepția celor de acolo sunt entități perfect legitime (din unele puncte de vedere) și încă vii. Despre concepția chineză în ceea ce privește „națiunea” Imperiului Chinez, dar și despre alte concepții asemănătoare Chinei, am scris mai pe larg într-o analiză a Centrului de Studii Sino-Ruse aici.

Pretențiile teritoriale ale Chinei în Marea Chinei de Sud, „Cele 9 linii întrerupte”, cu James Shoal linia cea mai din sud. Sursa: Wikimedia Commons

Pe scurt, Occidentul a delegitimat noțiunea de „imperiu” (chiar dacă, uneori, doar teoretic, lucru exploatat de narațiunile rusă și chineză), dar ironia face ca cele două state, Rusia și China, să nu fi delegitimat nici măcar atât noțiunea de „URSS” sau de „imperiu”, ele raportându-se inclusiv pe plan intern și în relațiile internaționale la ce au însemnat aceste noțiuni (cel puțin din punct de vedere geografic) și substituindu-se lor cultural și teritorial sau încercând să facă asta. În timp ce Imperiul Britanic, de exemplu, este demonizat pe fondul unor ideologii chiar la el acasă (a se înțelege, nu se face în niciun fel vreo apologie a Imperiului Britanic, ci se exemplifică doar diferența oarecum ironică de discurs și raportare), Imperiul Țarist, URSS și Imperiul Chinez, la un adăpost care nu pare deloc obiectiv de ideile oricărei ideologii menționate mai sus, sunt menținute încă vii pe plan intern în conștiința generațiilor actuale și, printr-o educație dedicată, se asigură că vor fi și în memoria și conștiința generațiilor viitoare. La fel, și pe plan extern influențează în mod decisiv acțiuni și strategii în relațiile internaționale ale Rusiei și Chinei, părând să legitimeze ceea ce în cazul altor state ar fi imposibil de legitimat – o conștiință și o politică bazată pe moștenirea teritorială (și nu numai) a unor imperii. Ca o notă de subsol, exact același lucru încearcă să îl facă și Ungaria în regiune și Turcia prin politicile și strategiile sale neo-otomaniste care de mai multe zeci de ani domină peisajul și discursul intern, dar și extern al acesteia. Iar retransformarea catedralei Sfânta Sofia din Istanbul în moschee, după ce fusese declarată muzeu de părintele Turciei moderne, Kemal Ataturk, este un semnal clar pentru oricine își făcea alte iluzii, indiferent de discursuri, parteneriate comerciale sau alte acțiuni sau interese de moment.

Revenind la Rusia și China, vedem acest lucru deosebit de limpede în atitudinea recentă a Federației Ruse raportată la statele din fosta URSS sau Imperiul Țarist (nu numai Ucraina, Kazahstan sau Belarus, chiar și Statele Baltice sau Finlanda sau Republica Moldova). Și vedem acest lucru inclusiv din raportarea unor narațiuni chineze la Xinjiang sau Tibet sau Taiwan, unde, dacă acestea au făcut parte la un moment dat în istorie din Imperiul Chinez, se consideră indispensabile pentru totdeauna din proiectul „națiunii chineze” și o „problemă internă a Chinei” pe termen nedefinit sau nelimitat, chiar dacă Taiwanul de exemplu nu este parte de facto din Republica Populară Chineză. Ironia dramatică face ca și Chiang Kai-Shek, primul conducător al Taiwanului modern, și toți care i-au urmat la conducerea Taiwanului să pretindă și ei teoretic dreptul de a guverna peste toată China fostă imperială, adică peste China actuală comunistă, peste Tibet, Xinjiang, Mongolia, dar și peste alte foste teritorii ale imperiului. Așadar, aceeași mentalitate care a fost în timpul dinastiei Qing s-a continuat după 1910 în Republica naționalistă China, iar mai apoi, în urma războiului civil, după 1949 s-a continuat neschimbată și în mentalitatea Chinei comuniste.

Ca să facem o comparație cu o situație dramatică oarecum similară din Rusia, această atitudine a regimurilor chineze seamănă izbitor cu atitudinea lui Aleksandr Kolceak, la un moment dat conducătorul suprem al Armatelor Albe în timpul războiului civil cu bolșevicii, cu un guvern parțial recunoscut de Aliați. Kolceak, deși nu mai controla de facto nici Basarabia, Polonia sau Țările Baltice sau alte foste posesiuni ale Imperiului Țarist, deși era la un pas de înfrângerea totală în fața bolșevicilor, cu consecințe umanitare dintre cele mai dramatice pentru populație și militari, deși un grup de voluntari români în Siberia ajutau pe front Armatele Albe sub numele de Legiune a Voluntarilor din Transilvania și Bucovina, Kolceak tot nu a putut concepe autodeterminarea unor foste posesiuni ale Imperiului Țarist (inclusiv Basarabia) și nu a recunoscut aceasta (sau le-a recunoscut parțial, în cazul Poloniei), amânând discuțiile pentru ipoteticul sfârșit al războiului civil. Dar aceasta nu face decât să arate din nou cât de înrădăcinată este pe alocuri această conceptualizare a „lumii ruse” în jurul Imperiului Țarist sau URSS, indiferent de autodeterminarea unor națiuni, dar și a Chinei actuale comuniste în jurul Imperiului Chinez, iar scopurile strategice ale lor sunt formulate în relație cu acestea.

Sursa: vividmaps

Iată o hartă cu întinderea maximă a Imperiului Chinez în dinastia Qing (și cu granițele Chinei actuale), la care se raportează în general noțiunea de „națiune chineză”. Statul Mongolia, adică Mongolia Exterioară, este de departe cea mai mare fostă provincie care lipsește Chinei actuale, cu una dintre cele mai mici populații.

Cu toate acestea, cel puțin deocamdată, în ceea ce privește statul Mongolia, la fel ca și Kazahstanul, după cum ne-au arătat-o recentele evenimente, se pare că este vorba despre respectarea delimitării unor linii roșii între Federația Rusă și China, linii roșii care geopolitic coincid cu granițele fostului URSS (dar nu și economic, deopotrivă pentru Mongolia și Kazahstan, raportat la China), linii roșii pe care cele două nu pierd nicio ocazie să arate în mod deliberat că și le respectă. Repetăm, deocamdată. Pentru că pe măsură ce Federația Rusă se afundă tot mai mult în Ucraina, pe atâta puterea ei proiectată în afara granițelor (chiar și în interiorul granițelor) slăbește. Ceea ce deschide porțile pentru noi oportunități pentru alte state, la fel cum s-a întâmplat cu căderea URSS, de care a profitat atât de mult Turcia, care practic s-a ridicat în anii ʼ90 pe fostele țări comuniste din Europa de Est, inclusiv România, Caucaz și Asia.

Sursa foto: npr.org

Ideea care rămâne, însă, este că, la fel ca și în cazul Federației Ruse cu URSS și granițele teritoriale ale acesteia, la care Federația Rusă încă se raportează, China încă se raportează și ea la granițele maxime ale Imperiului Chinez. Și, în mod paradoxal, aceste ambe state, la fel ca și Turcia sau Ungaria, dar uneori și națiuni occidentale ca britanicii sau francezii, olandezii, ca să dăm și alte exemple, au alimentate comportamente cu caracteristici imperialiste. Care, desigur, nu s-ar numi „comportamente revizioniste” sau „imperialiste”, ci s-ar numi probleme de „politică internă” sau de „securitate națională”. Din punctele lor de vedere, justificabile cu toate în contextul diferitelor strategii, competiții sau adversități locale, regionale, istorice sau actuale, mai ales în cazul Chinei cu Statele Unite, dar deloc justificabile prin prisma oamenilor simpli sau a națiunilor vecine.

Articol de Matei Blănaru - doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul ISPRI al Academiei Române.