Ştiinţele naturii (fizica, chimia, genetica etc.) au faţă de ştiinţele antropologice (expresii ale fiinţării umane) marele avantaj de a fi reproductibile. Pentru ştiinţele naturii, pentru ca o afirmaţie să fie ştiinţifică, ea trebuie să nu permită nici un de contra-argumentare şi să fie reproductibil fenomenul analizat, într-un cuvânt să reziste la orice negaţie. Acest lucru este mai dificil pentru istorie, mai ales acolo unde "probele" au dispărut.

Dar, pe măsură ce ştiinţele progresează prin interdisciplinalitate, ele se sprijină unele pe altele, completând golurile sau corectând erorile (prin negare sau supralicitare). Din acest punct de vedere, istoria a fost ajutată esenţial de arheologie, care permite implicarea altor ştiinţe. Astfel, fotografii aeriene (performanţe tehnice) au permis trasarea contururilor unor cetăţi şi localităţi preistorice, de mii de ani îngropate în pământ, despre care nici nu se ştia că au existat. Fizica permite datarea obiectelor foarte vechi. Chimia precizând indentitatea în compoziţie a unor obiecte permite concluzia originii lor comune sau a altor tipuri de legături etc. Cea mai nouă ştiinţă venită să se implice în istorie este genetica. Ca ştiinţă, genetica poate urmări în mod demonstrat (netăgăduibil şi reproductibil) filmul genetic de la microb la om. Ea fundamentează mai riguros evoluţia vieţii decât paleontologia şi anatomia comparată. În cadrul acestei istorii evoluţioniste ea precizează cu exactitate antecesorii din generaţie în generaţie, inclusiv la om. Astfel, analize genetice posibile pe nişte schelete deshumate, datând din Evul Mediu, au dovedit într-o localitate din Anglia că locuitorii actuali ai zonei au aceeaşi formulă genetică cu cei de acum multe sute de ani. Dar, filmul genetic al populaţiilor a fost studiat de la apariţia lui homo sapiens până azi, cu toate încrengăturile sale, datând şi perioade când un ram s-a desprins din trunchiul filmului general, evoluând apoi pe cont propriu, cu propriile ramuri, adică variante genetice. Cea ce caracterizează aceste ramuri sunt pachete cromozomiale, aşa-numite haplogrupuri ADN. Aceste haplogrupuri sunt caracteristice unor populaţii şi stabilesc genealogia populaţiilor respective. Astfel, pentru Europa haplogrupul I-M170 este singurul general întregii populaţii, dar în procente şi variante diferite, în funcţie de diverse regiuni geografice. Haplogrupul I-M170 este un cromozom Y masculin. El este derivat din haplogrupul IJ, la rându-i derivat din IJK, cu mult mai vechi. Istoric, haplogrupul I-M170 (cel mai nativ european) a apărut acum 22-30.000 de ani, odată cu expansiunea culturii Gravetiniene, imediat după ultima mare eră glaciară. Ei bine, spuneam că diverse populaţii au în procente diferite acest haplogrup în bagajul genetic. Cu cât acest procent este mai mare cu atâta populaţia respectivă este mai veche, mai nativă, mai de la începuturi, mai după topirea gheţarilor, dar mai ales mai puţin mixtă cu alte populaţii. Rezultatele oficiale susţinute de lucrări şi însuşite de către Asociaţia Internaţională a Studiului Geneticii Umane drept informaţii definitiv achiziţionate oferă surprize care tranşează istoria. Cele mai mari procente se găsesc în aria vechii Dacii şi a zonelor înconjurătoare, de fapt aria geografică a tracilor (dacii fiind un subgrup tracic), populaţiile scandinave (danezi, norvegieni, suedezi), islandezii, sardinii şi unele populaţii izolate montan în Caucaz (precum daghestanii). După cum se vede, în afara tracilor, toate celelalte populaţii au fost până în zorii modernităţii populaţii izolate. Dacii sunt singurii dintre aceste popoare care nu au fost izolaţi prin geografie, ci prin cultură. Ei au evoluat, vorba lui Blaga, "în afara istoriei", "boicotând istoria". Ei au refuzat mixajul până la penultima generaţie, în afara excepţiilor, iar când acesta se producea, elementul se îndepărta de grupul etnic. Spre deosebire de alte popoare care asimilau orice mixaj, dacii (românii), la nivel de mase "îi plecau" pe cei mixaţi. Asimilarea este altceva decât mixajul izolat. În aceasta a constat izolarea dacilor. Cea ce rezultă este însă semnificativ. Nu avem acelaşi bagaj genetic cu latinii (italienii, francezii şi portughezii), suntem genetic mai apropiaţi de populaţiile nord-germanice (scandinavii). De fap înaintea acestor aporturi ştiinţifice genetice ale lumii largi, nu ale românilor, eu demonstrasem într-o cărţulie (Dubitaţii, interogaţii, certitudini) că limba română nu este urmaşa limbii latine. Ea este înrudită cu latina prin faptul că ambele au pornit de la acelaşi substrat indoeuropean. Preromâna sau daca (româna este o dezvoltare a limbii dacice), se aseamănă cu latina precum româna cu italiana. Dar, surprizele nu se opresc aici. Ungurii nu au bagajul genetic cel mai apropiat faţă de ceilalţi finougrici. Din punct  de vedere genetic cel mai apropiat popor pe care îl au ungurii sunt românii. Practic, cam 25% din bagajul lor genetic este identic cu cel românesc. Or ei sunt veniţi în Europa doar de 1000 de ani şi nu aveau cum să se apropie genetic de scandinavi şi islandezi. Acest un sfert de bagaj genetic al ungurilor provine din asimilarea prin maghiarizare a populaţiei romanice din Pustă, a mulţi, foarte mulţi români din Transilvania şi a substratului popoarelor din jur. Oamenii simpli urmau exemplul aristocraţiei, gen Kendefy (fost Cândea), Banfy (fost Banu) etc... etc... zeci de nume din marea aristocraţie maghiară. Sau exemplul cel mai tipic Iancu de Hunedoara era român 100%, iar fiul său Matei Corvin era deja pe jumătate maghiar şi rege. Genealogic aceasta sună ca şi cum unul din patru bunici ai unui ungur a fost român. Aceste date pun într-o lumină sterilizantă fundamentul iredentismului maghiar, acolo unde există. Vă aduceţi aminte de bolnavele lozinci ale hortysmului "să bem sânge de valah"? Păi nu-i nevoie, pentru că în venele lor un sfert din sângele care curge este sânge de valah. Trebuie sau nu trebuie să ştie întreaga populaţie despre limba maghiară aceste adevăruri istorice? Ştiinţifice?