Există teme istorice de o importanţă vitală în viaţa unor popoare, care le dau sau le anulează dreptul de a exista pe un teritoriu. Astfel, dacă evreilor li s-ar nega rădăcinile din teritoriul numit Izrael, ei ar fi simpli cotropitori acolo, aşa, recunoscându-li-se adevărul istoric, ei s-au întors la ei acasă în mod legitim.

Prioritatea istorică a locuirii unui spaţiu geografic are calitatea proprietăţii şi nu este o glumă, aşa cum încearcă să o minimalizeze anumite interese politice prin manipularea opiniei publice. Populaţia lumii este în creştere, popoarele expandează, iar pământul este din ce în ce mai mic. Nu putem intra în amănunte argumentative, dar pentru a intui situaţia am să vă reproduc replica unui amerindian la un proces cu guvernul SUA. Cuvintele sunt aproximative, dar respectă întrutotul ideea amerindianului. Acesta i-a spus judecătorului: "Când aţi venit voi aici noi aveam tot pământul Americii, iar voi aveaţi biblia sub braţ. Ne-aţi spus: hai să închidem ochii şi să ne rugăm! Noi, de bună credinţă, am închis ochii şi ne-am rugat. Când am deschis ochii voi stăpâneaţi deja pământurile noastre, iar noi nu mai aveam decât biblia pe care ne-aţi pus-o la subsioară!" Este clar la ce folosesc lozincile manipulate cu limbă de miere, lozinci în numele domnului, iubirii de oameni, a dreptăţii etc... Este una principiul iubirii şi credinţei şi este altceva folosirea lui ca lozincă sub care se ascund intenţii perverse. Le-am înşirat pe toate acestea, pentru că bătălia pentru pământul românesc nu a încetat nici în răsărit, nici în apus. Nu sunt vâlvătăi, dar focul mocneşte abia acoperit. Nu cred că trebuie demonstrat acest lucru.

Trebuie să ai orbul găinilor sau să fii de rea credinţă să nu înţelegi din fenomenele politice din jur acest lucru. În acest context se reiau vechile idei de deslegitimare a românilor pe propriile pământuri, cu alte mijloace, mai rafinate, dar tot de negare a continuităţii identitare. Adică, dau un exemplu concret, Valea Barcăului. Este dovedit cu probe palpabile, arheologice, că aici au trăit dacii. La Marginea s-a descoperit pe traseul autostrăzii o aşezare dacică (obiecte tipic dacice) de mare dimensiune din sec. II-III d.C., iar la Marca a existat o cetate dacică. De fapt pe tot traseul de la Biharia la Suplacu de Barcău s-au găsit urme dacice. Cineva inspirat dintre arheologi a şi propus denumirea de Autostrada Dacilor.

Păi dacă spunem că suntem urmaşii dacilor este pentru noi un drept asupra acestui teritoriu, iar dacă acceptăm că nu suntem urmaşii dacilor, ci am venit şi noi de undeva, atunci nu mai putem emite pretenţia de proprietari din negura veacurilor. Aceeaşi problemă se ridică şi în Basarabia şi Bucovina. Ei bine, am urmărit ghidurile turistice referitoare la români pe care le-am întâlnit în peregrinările mele prin lume. Toate ne prezintă ca urmaşi ai romanilor şi nici o vorbă despre daci. Din aceste ghiduri se informează majoritatea imensă a turiştilor lumii. Concluzia pe care o pot trage aceştia este simplă. "Păi romanii au venit în Dacia şi au plecat repede, repede. Pe deasupra au stat în trei-patru castre răspândite pe un sfert din teritoriu. Atunci cei câţiva care au fost şi au plecat trebuie că s-au întors ulterior de undeva şi pretind ceva ce nu a fost a lor". Recunoaşteţi teoria lansată în sec. XIX de austro-ungari? Repet miza politică a continuităţii identitare este enormă. Pentru ca lipsa noastră de legitimitate să fie acceptată, inclusiv de români, mintea lor trebuie manipulată.

Pentru aceasta laboratoarele de specialitate ale serviciilor din umbră produc, produc şi revarsă, ritmic, ca valurile mării, materiale de persuasiune, de atac frontal, recrutează, lansează etc... Mă rog, este meseria lor, este slujba lor. De ce risipesc atâta strădanie triburile ruseşti în direcţia noastră este greu de argumentat logic, probabil doar ca o inerţie a unei tradiţii istorice. Interesul lor vital nu mai este înspre centrul şi sud-estul Europei. Timpurile şi geologia geopolitică s-au schimbat dramatic. Viitorul lor în structura lumii se joacă pe alte meridiane, unde ar trebui să concentreze forţe şi energie. Dar, e treaba lor. Am făcut această prea lungă introducere pentru a înţelege mai clar cele pe care vreau să le semnalez. În acest an la Editura Humanitas apare cartea "Dacopatia şi alte rătăciri româneşti", semnată, Dan Alexe. Întotdeauna când auzi ceva trebuie să te întrebi (ca să înţelegi!): cine vorbeşte? Ce vorbeşte? Ce urmăreşte? Deci cine este Dan Alexe? Trăgându-se ca familie din Basarabia, cu rădăcini multietnice, după ce încearcă la Iaşi o frondă anti Ceauşistă, în 1988 pleacă din ţară. Cu talente de jurnalist, cineast, făcând chiar pe scriitorul, deci stăpân la formare pe mijloace mass-media îşi petrece profesia, îşi serveşte scopurile în Cecenia, inclusiv în preajma lui Dadaev, care în final va fi depistat şi lichidat de ruşi, prin toată Asia Centrală, unde destrămarea URSS îi lăsase pe ruşi în situaţie de mare nesiguranţă, în Afganistan, unde americanii începeau să se împotmolească în mlaştinile luptei lor de guerilă, în Kosovo, unde existau alte interese, în Pakistan şi în fine se instalează în capitala sediului NATO, unde continuă ce începuse la Iaşi, cu atacurile anti Ceauşeşti.

Dar, să-l lăsăm şi să ne ocupăm de Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, pe care o semnează. În primul rând capitolele cărţii par a nu fi scrise chiar de acelaşi cuget. Deşi unitare, structura frazeologică trădează diferite travalii intelectuale. Ar putea fi şi consecinţa unor problematici diferite, care presupun formulări specifice ale frazelor, dar ele se păstrează şi în fraze referitoare la probleme nespecifice. În multele capitole care vor "să pună la locul lor" (zice autorul) credinţele românilor despre ei înşişi, începând cu "pădurea naţională de eroi şi statui: voievozi, poeţi sau călugări scuturaţi de frisonul profeţiei" (cum grăieşte prezentatorul, un oarecare Radu Paraschivescu) şi terminând cu însăşi limba română, trecând prin propaganda de creare a unei confuzii definitive între români şi ţigani ("romi" cu ce scop?), scuipă într-un mod ordinar şi jigneşte cu neruşinare orice simţământ românesc. Cartea trebuie să-i facă pe români să le fie greaţă de ei înşişi, tradusă să le fie greaţă tuturor altora de români.

Două sunt persuasiunile cele mai perverse din această carte. Prima este aceea că limba română are atât de mulţi termeni împrumutaţi din sudul Dunării, încât cititorul să fie convins să dacă A=B, iar B=C, înseamnă că C=A. Este tipicul după care a lucrat timp de decenii propaganda venind din răsărit. Adică, dacă limba ta s-a format în sudul Dunării, trebuie să tragi concluzia că poporul tău s-a format acolo şi apoi a urcat la nordul Dunării. Lingvistic este o aberaţie, dar propaganda ştie că se adresează unor minţi de nespecialişti şi dacă vei însămânţa în mod sistematic va veni vremea recoltei. În primul rând ca structură când au apărut slavii în istorie limba română era formată. În al doilea rând, bulgarii (este obsesia cărţii) au sălăşluit şi în nordul Dunării timp de câteva generaţii. În al treilea rând, a existat un imperiu românesc al Bulgariei, cea ce înseamnă că au existat mulţi, foarte mulţi români acolo. Care cui ce a dat? În al patrulea rând, încă din antichitate geografia Bulgariei era populată şi de triburi tracice (cu urmele tracice se laudă bulgarii!), înrudite cu dacii. În al cincilea rând, romanii, după cucerirea Daciei şi la părăsirea ei, au strămutat un număr de daci la sudul Dunării.

Fondul tracic din sudul şi din nordul Dunării este indoeuropean şi transpare în toate limbile indoeuropene. Cea ce par "împrumuturi" manipulate politic şi nu ştiinţific sunt de fapt înrudiri prin rădăcina comună. Fără a o lungi, într-un mod pervers autorul insinuează că limba română s-a format în sudul Dunării. Lasă cititorul să tragă concluzia. În carte este batjocorit absolut tot cea ce este românesc, cu o ură pe care cu greu o poţi crede posibilă. Apare la cea mai prestigioasă editură din România. Humanitas, ca editură, a fost şi este o instituţie culturală de mare valoare, dar se pare că dintru început are obligaţii pe care doar ea le ştie. De altfel, recentul atac distructiv, prin atacul la imaginea scriitorimii române (bătălia timbrului literar), una dintre puţinele bresle nepătate încă în ochii românilor, ridică multe semne de întrebare. Asemenea cărţi ca cea pomenită vor mai apărea, important este ca cei care înţeleg să explice tuturor de unde vine Crivăţul, ce ger aduce şi ce consecinţe are, că totul este o bătălie mascată, că ea îmbracă forme fals ademenitoare (ca frumuseţea ciupercilor otrăvitoare), că în ceea ce ar putea părea bătălia cu trandafiri eleganţi şi frumos mirositori, printre ghimpii naturali, se folosesc implantaţi ghimpi cu otrăvuri mortale. Iar istoricii, cei nevânduţi ca mercenari, trebuie să-şi aducă aminte că sunt printre avocaţii cei mai autorizaţi ai poporului român, iar datoria lor nu se rezumă doar la luările de poziţie academică, ci au datoria de a reacţiona şi atunci când istoria este vizată de propagandă. Sigur că este neplăcut să te ocupi de murdării; pute şi ţi-e greaţă, dar datoria este datorie.