S-au împlinit anul trecut, în 27 noiembrie, 140 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu. Evenimentul nu a fost suficient de bine marcat și remarcat. Prozatorul ardelean, originar din zona Bistrița-Năsăud, a avut un destin excepțional, în traseul existenței sale de la fiul de învățător, trecând prin ipostaza de ofițer maghiar și cetățean al Austro-Ungariei, până să ajungă la condiția de scriitor român, posibil candidat la premiul Nobel pentru literatură.

Am publicat de curând o nouă ediție, mult amplificată, a monografiei mele despre Liviu Rebreanu, la Editura Școala Ardeleană, unde am descris pe larg întregul proces al devenirii și al evoluției tânărului Rebreanu până la obținerea marelui prestigiu de care s-a bucurat după apariția romanului său Ion, în 1920, dată istorică pentru consacrarea prozatorului obiectiv, înfățișând cu o artă excepțională viața satului ardelean.

Am prezentat pe larg în cartea mea despre Rebreanu modul în care s-a construit un destin, bazat pe o conștiință morală și estetică de ardelean devotat lucrului temeinic și onest. Succesele sale sunt pregătite de „asceza muncii artistice”, cum a numit un critic procesul său specific de creație. Volumul are patru capitole mari. În primul prezint evoluția interpretărilor de-a lungul timpului, de la reacțiile critice la volumul de debut, Frământări (1912) până în imediata actualitate, adică ceea ce s-a scris despre Rebreanu de curând. În cazul unui mare clasic, orice nouă interpretare se înscrie într-o genealogie a interpretărilor. Gestul poate fi făcut tacit sau ex­pli­cit. Am pre­ferat cea de-a doua variantă şi de aceea primul capitol al studiului, Spec­trul bibliografic, s-a constituit de la sine ca o cri­tică a criticii, un bilanţ al re­ferinţelor despre Rebreanu - un prag ne­cesar să fie trecut pentru a intra în subiect pregătiţi şi preveniţi.  

Partea a doua, sub titlul Criza de identitate, realizează un portret al tânărului Rebreanu, trecut prin școlile năsăudene, școala superioară de honvezi de la Sopron (1900-1903), apoi Academia Militară din Budapesta (1903-1906) și scurta cariera de ofițer (1906-1908) din regimentul regal maghiar de infanterie din Gyula. În 5 februarie 1908 își încetează activitatea în urma demisiei, fiind acuzat de nereguli în gestionarea banilor popotei. Ruptura însemna o schimare radicală de destin. Se întoarce acasă la Prislop, apoi, în 1909, trece în România. Începuse să scrie în maghiară, dar va trebui să scrie în română, pentru a-și construi o nouă identitate. Procesul e complicat, dificil și extrem de interesant: modul în care Rebreanu devine scriitor român: întâi publicist, apoi cronicar de teatru, apoi nuvelist. Pe romancier îl vom descoperi abia după Primul Război, în 1920, când apare romanul Ion.

Critica interbelică a promovat imaginea clasică a prozatorului for­mat odată cu apariţia romanului Ion, în 1920, ignorând o istorie interesantă a propriei evoluţii. E­vo­luţia prozatorului până la sta­diul stăpânirii depline a uneltelor sale cuprinde etape obscure, naivităţi, ta­tonări, eforturi penibile, dar dem­ne de tot interesul, cu atât mai mult cu cât e vorba de începuturile unui mare scriitor. Am considerat util şi interesant să reluăm acest capitol de istorie literară, din perspecti­va psihologiei creaţiei, având ca temă centrală problema identităţii, cu o dublă interogaţie. Prima întrebare a fost: cum se constituie pro­fe­siunea de scriitor în biografia lui Rebreanu, pe mă­sură ce tânărul tre­ce prin experienţele de nuvelist cu subiecte de salon şi dramaturg de expresie maghiară, se verifică în ipostazele de publicist, de tra­du­cător, de cronicar dramatic? Cea de a doua întrebare la care am în­­cercat să răspundem tot aici a primit o formulare dependentă de pri­ma şi derivată din ea: cum se constituie opţiunea estetică a lui Re­breanu pentru realism, depăşind anecdotismul prozei în ma­ghia­ră, tentaţiile ro­man­ţio­zi­tăţii, ca şi soluţia facilă a regionalismului sau etnografismului? Ne-am o­prit, oarecum disproporţionat, mai mult la intervalul primei tinereţi, de până la debutul din 1912 cu vo­lu­mul Frământări, interval în care atât conştiinţa identităţii cât şi con­ştiinţa estetică au cel mai mare coeficient de incertitudine. Rebreanu intră în literatura română cu marea povară a unei vinovății, pe care încearcă să o reprime în confesiunea din romanul Calvarul (1919), puțin cunoscut, romanul unei dramatice disculpări.

 

 Dincoace și dincolo de realism

Nu e nimic infamant sau minimalizator în constatarea de apartenenţă a operei rebreniene la mentalitatea estetică a realismului, în plin pro­ces de modernizare profundă şi multiplă a tendinţelor literaturii române in­terbelice. Pe de o parte, curentul literar implică o diversitate destul de mare de opţiuni artistice, de variante indivi­dua­le de adopţiune şi adaptare; pe de altă parte, însăşi atitudinea teo­retică faţă de realism s-a modificat în bu­nă măsură în ultimele de­­cenii. Nu e deloc de neglijat nici faptul că Re­brea­nu însuşi s-a si­tuat ezitant, fluctuant, chiar contradictoriu în raport cu miş­carea şi ten­dinţa realistă a romanului. Toate aceste aspecte merită să fie discutate într-un capitol special, de pe poziţii preponderent de teorie li­te­­rară. Ceea ce am făcut în capitolul al treilea – acela despre Sensurile realismului rebrenian, unde am analizat detaliat nuvelele și romanul Ion.

Revelaţia unui alt Rebreanu nu poate fi dobândită fără scru­tarea pro­funzimilor operei. Este obiectivul celei de-a patra părţi a e­seului nostru mo­nografic: Dincolo de realism. Realismul nu epu­i­zează sensurile operei - e o constatare din ce în ce mai stăruitoare în critica de după apariţia volu­mu­lui lui Lucian Raicu (1967). Metafizicul, va­lorile simbolice, poetica discretă a tai­nei, explorarea subconştientului constituie tentative de îmbogăţire a di­men­siunilor operei, de mul­tiplicare a nivelurilor de semnificaţie. Căci forţa, cre­dibilitatea şi rezistenţa realismului rebrenian constau - în mod paradoxal - în sub­tilitatea unor devieri de la programul realist. Realismul este subtil contrazis de valențe idealiste sau metafizice, venite dintr-un paradoxal fond romantic, reprimat, dar reușind, totuși, să iasă la suprafață în distorsiuni greu de recunoscut. Rebreanu nu poate fi înțeles cu adevărat fără contradicțiile realismului său. În Pădurea spânzuraților (1922), în Adam și Eva (1925), în Ciuleandra (1927) avem un alt Rebreanu, cu totul diferit de cel din Ion și Răscoala, romanele realismului tradițional.

 Această diversificare a mijloacelor şi mizelor artistice nu ţine nici într-un caz de un spirit epic rigid realist, ci de unul mobil, suplu, deschis, permeabil la sugestiile venite de pe alte teritorii decât acelea ale socialului, ma­terialităţii, cauzali­tăţii accesibile sau logicii curente. Sunt impli­ca­te resurse înnoitoare venite din două zone opuse: dintr-o „supra­rea­litate misterioasă” (Valeriu Cristea), spi­rituală, metafizică, sau dintr-un fond obscur, obsesiv, psihanalitic. E un Rebreanu dincolo de realism, a cărui identitate secretă, greu aproximabilă, solicită un in­strumentar critic evoluat, modernizat.

Istoria literară, teoria literară şi critica literară participă în mod egal, pentru a disocia cele trei „personaje” la fel de adevărate: un Rebreanu în drum spre realism, un Rebreanu în plin realism şi un Rebreanu dincolo de realism. Sunt trei ipostaze, sensibil diferite, dar care nu se anulează unele pe altele, nu se exclud, ci se completează în mod fericit.

Cine e pasionat de literatura română și, în mod special de Rebreanu, sper să aibă satisfacții de lectură, descoperind lucruri noi în volumul pe care îl lansez în această propunere.

 

NOTA: Volumul Liviu Rebreann dincolo de realism poate fi procurat prin comandă de pe site-ul Editurii Școala Ardeleană, în format tipărit aici și în ediție digitală aici, prin librării online sau, pentru orădeni, de la casieria Muzeului Mare, sediul central și în Cetate.