De când celebra Ordonanţă 13 a sărit pârleazul în ograda publică, noaptea ca hoţii, românii sunt sensibili la orice are legătură cu Justiţia. În faţa grozăviilor adevărate sau închipuite, cetăţenii sunt gata să iasă în stradă şi să apere singura instituţie care poate elimina din corupţie.

 

Cel puţin asta cred despre Justiţie cei mai mulţi cetăţeni de bună credinţă. Lucrurile sunt însă puţin mai nuanţate. Şi Justiţia funcţionează după anumite legi şi e bine de reamintit că legile penale - Codul Penal şi Codul de Procedură Penală - au fost adoptate pe vremea Guvernului Boc prin asumarea răspunderii! Nici vorbă de o dezbatere publică, parlamentară sau de altă natură. În aceste legi penale, dar şi în altele care le completează, s-au strecurat prevederi care au deschis calea ascultării nelimitate şi a penetrării epoleţilor albaştri în parchete. Poate şi în instanţe. Asta nu prea seamănă a Justiţie. Rezultatele obţinute de mutanta cu balanţa într-o mână şi spada în alta, legată la ochi, dar cu microfoane în urechi, au câştigat suportul publicului sătul de hoţiile şi abuzurile celor trimişi să guverneze. De aceea o apără, dar iată că, după ce microfoanele i-au fost scoase din urechi, epoleţii s-au retras încetişor şi pe nebăgate de seamă din parchete, rezultatele nu mai sunt aşa de spectaculoase. Justiţia se întocmeşte greu pentru că scopul ei este dreptatea, nu se tocmeşte la planuri cincinale de arestări la hectar.

Legile Justiţiei trebuie revizuite, o spun majoritatea profesioniştilor care lucrează cu ele - „legile penale sunt varză”, mi-a zis un avocat cu multă experienţă, completând că „mai bine ar reintroduce Codul Penal din 1966, cu cosmetizările de rigoare”, deoarece este mult mai precis, mai logic şi, în esenţă, profesionist.

Zilele acestea au fost avansate, public, mai multe modificări care urmează a fi operate în Legile Justiţiei. Propunerile urmează a fi dezbătute, întoarse pe toate feţele. Un lucru pozitiv. Nu pot fi de acord cu cei care s-au şi grăbit să iasă în stradă, clamând atentatul la adresa Justiţiei. Într-o democraţie lucrurile trebuie discutate, schimbările trebuie argumentate raţional înainte de a fi puse în aplicare. Puterea legislativă este cea care decide politicile unui stat, inclusiv în domeniul justiţiei. Aşa că, să vedem, pe scurt, ce e cu propunerile de schimbare a Legilor Justiţiei.

Să luăm pentru început umbrele. Pentru prima dată în ultimii 17 ani (de pe vremea Guvernului Năstase şi a ministrului de justiţie Rodica Stănoiu), numirile în funcţiile de conducere la Ministerul Public, DIICOT şi DNA sunt propuse a intra exclusiv în atribuţiile ministrului Justiţiei, cu aprobarea CSM, fiind exclus preşedintele ţării din acest proces. Numirea doar de către ministru, care poate avea influenţă şi în CSM, îi aduce pe şefii acestor instituţii mai aproape de comanda politică, cu tot tacâmul de efecte negative - dosare la comandă, anchete blocate etc. Trecerea Inspecţiei Judiciare (autonomă din 2012) în subordinea Ministerului Justiţiei este iarăşi un factor care pune presiune pe magistraţi şi îi pot „disciplina” atunci când anchetele lor vizează interesele potentaţilor zilei. Iarăşi, un aspect profund negativ şi de-a dreptul periculos. Apoi, înfiinţarea unei noi direcţii în cadrul Parchetului General, care să se ocupe strict de faptele penale ale magistraţilor, deşi DNA are deja în funcţiune o astfel de secţie, cu rezultate notabile, este cel puţin ciudată. Această direcţie, fiind subordonată, din nou, Ministerului Justiţiei, poate deveni un instrument de eliminare a magistraţilor care nu răspund la comenzi, nu doar a celor corupţi.

De cealaltă parte, majorarea vechimii magistraţilor pentru promovare este o măsură salutară. Doar acumulând experienţă, un magistrat poate deveni competent în conducerea unei instituţii, fie ea instanţă sau parchet. De asemenea, impunerea unei limite de vârstă pentru intrararea în corpul judecătorilor este de apreciat. Ce aşteptări poţi avea ca justiţiabil de la un tânăr (tânără) ajuns judecător la 24 de ani?! Poate că a fost un student eminent, şi-a luat cu note mari toate examenele, stăpâneşte procedurile, dar experienţa de viaţă şi în justiţie sunt egale cu zero. Ajuns în postura să decidă, un om lipsit de experienţă va schimba definitiv destinul unui om. Apoi, interzicerea reîncadrării magistraţilor după pensionare este iarăşi o măsură salutară, în contextul pensiilor nesimţite care şi-au făcut loc în sistem. Ce spuneţi de prevederea ca un judecător să fie plătit efectiv după munca depusă, nu după gradul pe care îl are în sertar? Pare corect, doar că unii magistraţi vor strâmba din nas. Dar de faptul că vor răspunde pentru erorile judiciare în mod automat, la ora actuală fiind vorba de o acţiune facultativă?

Înainte de a emite acuzaţii şi a ieşi la proteste, cred că ar trebui să stăm strâmb şi să judecăm drept. Şi dacă nu vor ţine seama de interesul public şi vor schilodi menirea Justiţiei, abia apoi ne putem ridica drept în faţa lor şi să le cerem socoteală.