M-am supărat, Petrică, m-am supărat tare de tot, văzând cum te faci a nu înţelege încercarea mea de a da un alt ton, cu totul altul, fazei prime de duel pe care, vrei nu vrei, ne-a fost dat să-l exercităm. Modernitatea timpului a adus la vedere cuvântul dinaintea glonţului, ţepei ori săgeţii, şi poate că tocmai de aceea lupta poate fi mai acerbă. Şi după cum vezi, eu nu după poziţii de forţă am cutezat să te cert, în nici un caz, ci de pe poziţia mea de bihorean care refuză să accepte că noi, bihorenii, deci, n-am fi în stare să facem mai bine, dacă nu cu mult mai bine decât ai făcut tu, Petrică, sau oricare altul ca tine, venit din voia lui Dumnezeu printre noi, bihorenii. Da, ai şi tu ceata ta de acoliţi, ai şi tu discipolii tăi, ai şi tu câţiva prieteni, acolo, să fie, dar eu, eu am neamul meu aici, am prieteni cât cuprinde, am colegi de şcoală şi profesori, dar am şi datoria încredinţată de părinţii mei ca nici un preţ să nu acopere nevoia de efort pentru binele tuturor celora care vrem bihoreneşte să ne clădim viaţa cetăţii şi nu altfel. Ştiu şi eu lecţia europeană, dar cum am arăta lumii mai bine de ce suntem în stare decât aducând pe făgaş ştiinţa înaintaşilor noştri de a face. Ţi-am mai spus că nouă nu lăcomia ne-a fost rudă, ţi-am mai spus că am dobândit genetic înţelepciunea de a cântări bine orice cost şi de ne dau banii afară din casă, şi n-am cum să tac atunci când simt îngrijorarea multora faţă de socotelile jalnice atribuite unor, cum le spui tu, proiecte. Eu în nici un caz să te sfătui am vrut încercând aceste scrisori, cât mai degrabă vântul să nu poarte în neuitare imboldul de a lua atitudine făţişă faţă de ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă şi n-ar mai trebui să se întâmple. Eu, Petrică, n-am motive să te laud, n-am motive să te mângâi, n-am motive nici electoral şi nici omeneşte, pentru că nu pot să vreau să accept. Este un pamflet şi, dacă asta este, de ce apelul la invenctivă din moment ce se vede ca lumina zilei că frica a pus stăpânire pe tine. Şi nu neapărat din pricina mea, dar din pricina mea mai mult decât a altora. Se vede cu ochiul liber strâmtoşenia care îţi macină metabolismul imaginii, care-ţi roade cuvântul. De ce m-aş feri eu să te cert, când nu mai departe decât vineri, cel mai aproape trecut, dai între realizări groapa ecologică. Păi, măi omule, cu doar o zi înainte te pozai, punând prima mistrie, ba şi nişte ziare prietene vârând acolo?! Pui termen de finalizare noiembrie, dar acum spui lumii că e proiect realizat în acest mandat! Doar dracu să mai înţeleagă! Cum să tac?! Cum să te laud?! Ce abilităţi să văd eu aici, tocmai eu ?! Zis şi făcut, mergi mai departe, mergi, Petrică, dar cum, minţindu-ne sfruntat? Minţind cu? Ha, ha, ce hahalerism să spui oamenilor ca realizare, repet: ca realizare! amenajarea malurilor Crişului... ha, ha, haz de necaz, Petrică, ori, cum spune Nichita: râsu-plânsu! Mâine ai să spui că tu ai făcut şi Marele Zid, că tot tu ai pus primul pasul pe Lună. Ha, ha, Petrică, ha, ha? Îţi dai osteneala cu Oradea de mâine, dar cu Oradea de azi? Ei?! Zi-i! Eu stau zilnic de vorbă cu oamenii, îi ascult şi ştiu să-i înţeleg perfect, cum şi ei mă înţeleg pe mine, ne simţim unii pe alţii, dintr-o privire!... Tocmai de aceea, ca răspuns chemării lor, am acceptat candidatura. Bine, bine, zis şi făcut, mergi şi mai departe, dar să nu uiţi nici măcar pentru o clipă: eu şi ai mei nu te vom da afară din Cetate, dar îţi vom strica jucăriile, îţi vom strica regulile jocului şi, făcând noi mai întâi ordine, vom fi şi vom rămâne coşmarul visurilor tale! Fără nici un pic de ură,