Un popor este, pe lângă alte faţete, şi o societate. O societate este o realitate complexă. Un sistem complex ca o societate are o evoluţie generală unitară în timp, dar în cadrul acesteia componentele au fiecare evoluţia lor specifică. Deci evoluţia unei societăţi este suma evoluţiei părţilor sale constitutive sau istoria unui popor este suma tuturor istoriilor sale.

Până la sfârşitul Evului Mediu, istoria era simplă şi cu mult mai unitară. Era istoria militară, apoi istoria regilor, domnitorilor sau împăraţilor, la care se adaugă istoria etniilor, istoria religiilor şi istoria culturii, care începând cu renaşterea a stratificat evoluţia popoarelor şi societăţilor. Apoi istoriile s-au complicat, deoarece au devenit importante în curentul istoric general istoria ţărănimii, istoria separată a muncitorimii, istoria comercială, istoria proprietăţilor, istoria reglementărilor legale etc... Aceste piloane istorice nu au avut şi nu au viteze egale, uneori nici sensuri asemănătoare. Astfel, în timp ce răsărea, se dezvolta şi impunea aristocraţia burgheză de tip fabricanţi, bancheri, comercianţi, aristocraţia de tip feudal, proprietarii de pământuri, involua până la dispariţie. Au fost două filoane de evoluţie istorică având sensuri total diferite în cadrul aceleiaşi istorii generale a unui popor. Întotdeauna cei care pierd plâng şi înjură, iar cei care câştigă râd şi laudă. Nu a existat evoluţie istorică în care să nu existe unii care pierd şi alţii care câştigă. Sunt toate acestea precizări necesare pentru a înţelege partizanatele pătimaşe, uneori intolerante, cu privire la înţelegerea istoriei. Şi acum să exemplificăm cu propria istorie a poporului român. Desigur, anul 1938. A fost un an festiv al economiei româneşti în secolul XX. Dar el nu a însemnat o bunăstare generală. Majoritatea populaţiei rurale şi muncitoreşti trăia în opinci, zdrenţe cârpite, subalimentaţie, mizerie şi noroaie. Este ceea ce se uită când se laudă cu exces anul 1938. Este destul să te uiţi la toate pozele rămase din Capitală. Trecerea brutală la comunism a însemnat realmente o emancipare a sărăcimii care era majoritară. Dar, în timp ce sărăcimea semianalfabetă sau analfabetă se emancipa, ideologia distrugea în mod criminal elita intelectuală a ţării, generând o ruptură în evoluţia culturală şi ştiinţifică a poporului român, din care nu ne-am revenit nici acum şi mai e necesară o generaţie până vom recupera pierderea. A dispărut prin teroare elita socială, regalitate, burghezi, moşierime, comercianţi etc..., care se legitima prin proprietate, şi a apărut o nouă elită, nomenclaturistă, care se legitima prin forţă brută, forţă conferită politic, ideologic. Care legitimare a fost mai corectă? Prima elită era venală, era atât de coruptă încât a generat mişcările extremiste de dreapta şi de stânga. Dar cu ce era mai puţin coruptă elita nomenclaturistă? Prin ce raţiuni valorice se justifică această elită formată din secretari, secretăraşi şi cizme gradate de a fi, în mod sfidător şi dispreţuitor, deasupra profesorilor, medicilor, avocaţilor, inginerilor etc. Desigur, orice regulă are şi excepţii, uneori numeroase formând şiruri, dar acestea nu schimbă regula. S-a industrializat ţara. Un lucru absolut lăudabil, dar cu ce cap? S-a industrializat dincolo de necesităţi şi de raţiuni, golind satele de populaţie. Consecinţa? Astăzi satele mor. A fost ea eficientă? Păi să ne aducem aminte că pentru a plăti 11 miliarde de dolari toată ţara a răbdat de foame şi de frig peste 10 ani. Deci datoriile le-a plătit agricultura, nu industria socialistă. Pentru a înţelege cât de mică era acea datorie, să ne amintim că doar bugetul sănătăţii pe trei ani de zile depăşeşte azi acea datorie. Deci care a fost câştigul? Ceea ce s-a întâmplat postdecembrist cu înstrăinarea bogăţiilor subsolului pe gratis, dezindustrializarea şi deznaţionalizarea economiei este cea mai mare eroare din istoria României. Ne-a transformat în ceea ce n-am fost niciodată, în colonie. Eroarea şi vânzarea aparţine zâmbăreţilor conducători postdecembrişti şi tuturor guvernelor, iar pentru subminarea economiei naţionale a fost împuşcat Ceauşescu. În numele libertăţii s-a produs ruptura din decembrie. Cine a pierdut? Poporul muncitor şi-a luat lumea în cap, în disperare. Oamenii de cultură şi profesorii au ajuns într-o situaţie social-economică penibilă. Cadrele sanitare sunt atât de nemulţumite încât părăsesc în masă ţara. Până şi poliţiştii fac grevă. Alţii, prin meserie, nu au dreptul de a cere şi a striga. Desigur, ar fi nedrept să spunem că toate schimbările au fost dintr-un rău în alt rău. Libertatea de mişcare şi chiar libertatea de a te înjura singur nu sunt de ici de colo. Accesul la informaţia generală nu era de închipuit înainte. Comerţul mondializat nu este doar un avantaj pentru marile reţele comerciale, ci şi pentru cetăţeni. După sugrumarea bisericii în Stalinism şi statutul de cenuşăreasă, ulterior, era absolut necesară regenerarea unei vieţi religioase autentice. Unde s-a ajuns? Un incredibil număr de 17.000 de salariaţi, religioşi (niciun stat din lume nu are aşa procente), consumă un buget cu mult mai mare decât toată cultura şi cercetarea (aflată pe patul de moarte), aproape cât tot învăţământul României. Care trebuie să fie raporturile reale între aceste sectoare sociale pentru a face din români un popor competitiv în secolul XXI? Majoritatea populaţiei, a grupurilor sociale, au câştigat drepturi, dar au şi pierdut, cei mai mulţi mai mult decât au câştigat. Cine nu a pierdut nimic ci doar a câştigat? Să-i numească fiecare cum crede de cuvinţă. Sunt ei cu ceva mai buni decât elitele anterioare? Ceea ce am vrut să spun este că albia istoriei este formată din mulţi, foarte mulţi curenţi cu viteze diferite de evoluţie, uneori chiar cu sensuri contrare, că suma acestora formează istoria unui popor. Raportul dintre aceste multe istorii este cel care face ca un popor să avanseze rapid, să stagneze ori să involueze. Aceste lucruri ar trebui să le înţeleagă factorii de decizie socială, dacă le pasă de viitorul acestui popor.