Dacă până nu demult se cânta prohodul economiei naţionale acum au apărut şi gurişti care să anunţe senin sfârşitul apropiat al crizei. Realitatea pare a contrazice optimismul unora. Conform Institutului Naţional de Statistică lucrurile stau chiar mai rău decât ne spunea FMI-ul. După primele două trimestre de scădere economică va urma şi un al treilea, astfel criza adâncindu-se.



Este interesant de comparat efectul crizei asupra celor două sectoare, public şi privat. Mediul privat suportă la modul cel mai dureros efectele crizei economice, dar suportă şi cu un anumit stoicism. Cu toate acestea nu prea se face caz de şomerii din mediul privat. De luni de zile se vehiculează doar despre marile reduceri de personal din sectorul public. Însă acestea sunt deocamdată doar pe hârtie şi au mari şanse să fie amânate după alegerile prezidenţiale. Asta se poate deduce din proiectul de lege al unificării sistemului de salarizare. Aici se spune că abia în 2010 vor fi făcute primele disponibilizări importante, 150.000 de angajaţi, ca până în 2014 să ajungă la 360.000 numărul celor disponibilizaţi din sectorul public. Evident că totul este bine calculat politic pentru a nu fi afectaţi electoral candidaţii puterii: Băsescu şi Geoană. Adevăraţii duşmani electorali sunt cei pe care-i pot naşte disponibilizările din sectorul public. Spre deosebire de şomerii de la stat, cei din mediul privat nu pun în cârca guvernului pierderea locului de muncă. Bugetarii concediaţi pot deveni astfel o masă de manevră ostilă guvernului şi implicit un bucluc în prag de alegeri. Deja magistraţii au început protestele şi foarte probabil profesorii le vor urma exemplul, iar prin presiunea puterii sindicatelor guvernul va da înapoi din raţiuni electorale. Cel mai sensibil sistem este cel public pentru orice mediu politic, toţi politicienii aflaţi la putere au menajat de-a lungul timpului bugetarii, ba chiar mai mult au umflat cu posturi sistemul public creând o birocraţie parazită în scopuri electorale şi clientelare. Nu doar actualii guvernanţi menajează sectorul public, dar şi opoziţia liberală este tămâioasă atunci când vine vorba de bugetari. Însă dacă e să ne aducem aminte nici n-ar avea cum să fie altfel, deoarece cât a fost la guvernare partidul liberal a mărit sectorul public făcând multe angajări. Sigla liberală n-a avut niciodată acoperire în politica exercitată de mult veneratul pe degeaba partid istoric. Denominaţia liberală a avut mai mult rostul de a aduna anticomuniştii după 1990 care vedeau în FSN continuatorul partidului unic. Când le convine lor, liderii liberali mai joacă şi această carte democrat-capitalistă, când nu, fac câte-un pact neoficial cu mult blamatul de către ei continuator al partidului unic, azi PSD. Revenind la consecinţele crizei asupra celor două medii economice, privat şi public am putea spune că disponibilizaţii mediului privat sunt mai năpăstuiţi. Ei n-au pe nimeni care să-i ţină în braţe şi să-i cocoloşească, nici măcar formaţiunea politică destinată susţinerii şi încurajării zonei private, PNL, nu are de fapt nimic în comun cu ei. Şi dacă stăm bine să ne gândim, pe lângă acest handicap, de acum, acela de-a rămâne pe drumuri fără nicio şansă, la un semn al patronului, nici înainte de criză nu le-a fost prea bine angajaţilor din mediul privat. Nu numai că marea masă de angajaţi era plătită mai prost ca salariaţii de la stat, dar acum suportă şi tăişul nemilos al şomajului fără a trage cu arma revendicărilor cu care bugetarii pot şantaja oricând măsurile guvernului prelungindu-le astfel termenul. Pentru că una este să fii dat afară în plin ger al crizei şi altceva este să fii disponibilizat peste un an sau doi când e posibil să se mai domolească crivăţul şi poate chiar să se mai poată pune şi nişte lemne pe foc.

Până atunci însă suntem siliţi să circulăm prin fumul paielor puse pe focul alegerilor prezidenţiale, dar care oricât ar fi de gros nu mai poate acoperi ceea ce criza developează integral şi anume stadiul primitiv la care se află economia de piaţă în România, după douăzeci de ani.