De la Aristotel încoace lucrurile se definesc prin raţiunea lor de a fi. Raţiunea de a fi a unui spital este aceea de a salva vieţi şi sănătate. Un spital nu există pentru a genera economii, pentru a se încadra în bugete etc., ci pentru a salva vieţi şi sănătate. Este o unitate (a fost de când lumea, în lumea normală şi va fi cât va fi lumea, în lumea normală!) în care actorii principali sunt medicii şi bolnavii, plus restul îngrijitorilor, restul angajaţilor fiind fundalul care asigură scena pentru primele trei categorii de actori.

 

Că la noi politicienii şi guvernele confundă dedesubtul calului cu prefectura este altceva. Eu vorbesc de stări normale. Să vedem care este starea spitalelor noastre. Ele au apărut pe hartă (ca locaţii geografice şi dedicaţii specifice) în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, înainte de comunism (care doar le-a dezvoltat şi modernizat, uneori "umflându-le"), după criterii logice de organizare optimă a asistenţei sanitare, pe care nevolnicii clienţi politici ministeriabili actuali nu le cunosc, de aceea sparg ouăle cu târnăcopul. Pentru a nu mă lălăi printre generalităţi, voi începe cu un exemplu, cel al spitalului în care lucrez, Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie Oradea. A fost conceput conform standardelor germane şi austriece ale timpului (1903 - inaugurarea) pentru asistarea populaţiei comitatului. Astăzi, când avem 600.000 de locuitori, sunt cu 1/3 mai puţine paturi decât avea spitalul când populaţia judeţului era de 400.000. Asta, deoarece guvernanţii noştri, incapabili de a gestiona lucurile şi a asigura bugetele, au cerut continuu "reduceţi numărul de paturi", deoarece aşa puteau ei da mai puţini bani. Reacţii oportuniste şi demagogice, din grijă pentru perna de sub înlocuitorul capului, s-au conformat şi au tot... tăiat din paturi. În ultimii ani, de când UE ne condamnă ca ţară pentru că avem prea puţine paturi pentru bolnavii psihic, dăm din colţ în colţ, dar... ce ai tăiat bun tăiat rămâne. Cu alte cuvinte, nu mai avem capacitatea necesară pentru a asigura asistenţa sanitară psihiatrică a populaţiei. La acest număr insuficient de paturi se alocă prin contract între CAS şi spital un număr de bolnavi trataţi pe lună. A trata peste acest număr înseamnă faliment, deoarece CAS nu plăteşte aceste costuri. O gravă încălcare a legii, deoarece de asigurat este asigurat bolnavul, iar nu spitalul, CAS sau doctorul. Fiecare secţie are un număr fix de paturi pe care se poate interna lunar un număr fix de bolnavi, oricâţi ar fi în populaţie. Această aberaţie este o gravă eroare de organizare legislativă, dar aceasta este o altă problemă. Peste această situaţie, plus toate nevoile din lume, pe care le vedeţi zilnic la TV, le auziţi la radio, le citiţi despre spitalele din România, vine criza economică, aducând prăbuşirea bugetului CNAS. Ei bine, încadrarea în banii care vor fi va însemna şi mai puţini bolnavi care pot fi internaţi. Dar nicio instituţie care vrea să facă pe decidentul nu are demnitatea de a elabora un document în care să se precizeze care bolnavi (ce urgenţe majore) vor fi obligatoriu internaţi şi care vor fi refuzaţi. Totul este lăsat în cârca medicului. Dacă va interna tot ceea ce legea îi impune, va depăşi numărul de internări şi va fi penalizat pentru abuz... consum de bani etc. Dacă va refuza, conform contractului cu CAS şi normelor interioare, un bolnav căruia i se poate întâmpla ceva (oricui i se poate întâmpla ceva grav şi în cele mai fericite clipe!), atunci pe capul medicului se vor pune câinii presei, justiţia etc. Oricum ar face, medicul joacă pe frânghie deasupra prăpastiei, şi asta în condiţiile în care este cel mai prost plătit medic din Europa. Toate acestea există pentru că România nu mai are o politică sanitară cu obiective stabile pe termen lung, lipsă care este înlocuită cu tot felul de iniţiative pompieristice, născocite de tot felul de venetici ai sistemului pe care nu îl înţeleg.

 

În al doilea rând, funcţiile de decizie sunt ocupate de clienţi politici, care, în loc să facă ceea ce le-ar cere profesia (pentru unii, dacă ar cunoaşte-o!), sunt capabili de orice compromis pentru a-şi menţine fundul pe un scaun de decizie. Clientelismul politic este cancerul social şi economic al României! Dar, până atunci, MSF, CAS şi Colegiul Medicilor trebuie să îşi asume responsabilitatea şi potenţa de a reglementa, în condiţiile subfinanţării accentuate (în regim de avarie), care cazuri trebuie obligatoriu internate şi care nu...