Motto: "Mai presus de orice lucru nu fii nepăsător. Nepăsarea este duşmanul tuturor virtuţilor" (Din înţelepciunea budistă)

Se împlinesc zilele acestea 63 de ani de la revolta satelor de pe Valea Barcăului faţă de începutul brutalizării ţărănimii şi agriculturii româneşti în numele ideilor sociale aduse de armatele lui Stalin.

Între 24 iulie şi 6 august revolta satelor de pe Barcău s-a desfăşurat în mod dramatic şi s-a terminat cu morţi şi arestaţi, cu intimidarea ţărănimii. Practic, pentru plata înrobitoarei datorii de război faţă de puterea bolşevică PMR a început să impună achiziţionarea a 90% din producţia de grâu, iar pentru a putea controla acţiunea au început prin a bloca batozele. Acţiunea venea după ani de foamete. Primele care au încălcat ordinul au fost femeile din Marginea, urmate de cele din Satu Barbă, Ciutelec, după care satele s-au aprins în spirit. Au încercat comuniştii să-i convingă pe sătenii din Suiug. Au fost refuzaţi şi atunci au trimis un camion cu securişti şi militari de la Marghita. Un suiugan a anunţat satele din jur. Au venit la Suiug oameni din Marginea, Satu Barbă, Ghida, Săldăbagiu, Iteu cei mai mulţi din Satu Barbă. A urmat o confruntare inegală. Au murit oameni. Au urmat arestări şi deportări. Era începutul intimidării prin teroare a poporului român din perioada stalinistă. Era acţiunea de înfrângere psihologică a oricărei rezistenţe. Îi comemorează cineva? Le cinsteşte cineva jertfa? Mincinoasele partide autodeclarate anticomuniste şi democratice scot vreun murmur? Au vreo iniţiativă? Cazul este reprezentativ deoarece am fost acuzaţi şi culpabilizaţi că am coabitat dintru început în iubire cu comunismul. În ţară au mai fost asemenea revolte. Acestea şi luptele din munţi a partizanilor până în anii 60 demonstrează tendenţiozitatea culpabilizării. Alţii ar fi scris romane şi ar fi făcut filme pe aceste teme şi ar fi umplut lumea cu ele. Noi? Nici măcar nu le amintim în istorie. Noua noastră istorie recentă predată elevilor este istoria fufelor din televiziuni. Ca toate judeţele şi acest judeţ a avut martiri în 1919, în 1940, în 1949, în timpul colectivizării. Avem facultate de istorie, în care avem istorici cu morgă, avem zeci sau sute de profesori de istorie în judeţ. A văzut cineva vreo monografie cu sângele tuturor acestor generaţii de români? Este onorată memoria lor în cărţi care să stea în biblioteci pentru generaţiile viitoare? Din aceeaşi cauză a nepăsării, istoria noastră este mută pentru multe generaţii şi multe secole, care au suferit şi au sângerat ca cei de pe Valea Barcăului în 1949. Există judeţe care au scos monografii cu martirii lor. Ultima pe care am văzut-o a fost cea scoasă, atenţie nu de istorici (care fac băşcălie referitor la originea poporului român), ci de cetăţeni responsabili, a martirilor, a morţilor în puşcăriile comuniste, a celor care au avut caracterul să spună nu minciunii sovietice sau doar au fost harnici şi deci mai bogaţi. Interesant este că rescrierea istoriei secolului XX se face cu reflectoarele aţintite doar pe perioada românească a comunismului. Ca să precizez, în România, comunismul a avut două perioade: o primă perioadă în care partidul, securitatea şi armata erau conduse direct sau prin executanţi de către neromâni. Cei care executau fără milă ideile staliniste au fost apoi lăsaţi să plece din ţară, a doua perioadă a fost cea în care conducerile de orice fel erau româneşti. Ei bine prima perioadă nu are parte de niciun reflector, este ţinută în umbră. Desigur, trebuie să ai caracter şi demnitate ca să spui adevăruri care ţi se pot sparge în cap dacă rămâi singur. Dar chiar nu avem deloc istorici cu demnitate? Evenimentele de acum 63 de ani şi chiar şi cele anterioare lor, ca să nu spun de cele de după, mai au pe ici pe colo martori, care vor dispare în 2-3-5 ani, mai există materiale palpabile care pot fi folosite. Care sunt temele de cercetare ale facultăţii orădene de istorie? Orice istoric ştie că istoria legitimează, alături de ştiinţă şi cultură, un popor. De ce suntem atât de nepăsători? Dar unii sunt mai vinovaţi decât alţii.