Edilii nu-şi mai văd ungul nasului din buzunarul contribuabilului Infatuarea reprezentanţilor municipalităţii orădene a atins grotescul. De câteva zile, resimţind parcă dispreţul şi descumpănirea orădenilor faţă de toate acţiunile întreprinse de mai-marii oraşului, aceştia din urmă, aflaţi într-o acută criză de popularitate, au ţinut să le reamintească celor care sunt pe cale să-şi arate nerecunoştinţa şi dispreţul sacrificiile făcute pentru a le asigura confortul pe mijloacele de transport în comun. Astfel, cei care conduc destinele acestei comunităţi s-au gândit să şteargă orice urmă de ingratitudine din privirile orădenilor, orbindu-i cu nişte autocolante lipite pe toate tramvaiele şi autobuzele din Oradea. Aplicând principiul sugestiei, s-au gândit că, dacă orădenii vor citi de fiecare dată când urcă într-un tramvai autocolantele cu precizarea "Primăria municipiului Oradea şi Consiliul Local FINANŢEAZĂ legitimaţiile de călătorie eliberate pensionarilor cu domiciliul în Oradea", vor şi ajunge să creadă într-o astfel de aberaţie. O insultă la adresa inteligenţei celor apoximativ 220.000 de orădeni, care au ajuns să fie luaţi de fraieri chiar pe banii lor. Grandomania celor pe care i-am votat şi cărora le-am încredinţat banii din impozite şi taxe să le gestioneze în interesul nostru a devenit de la un timp caracteristica principală a acestora. Astfel, s-au erijat în binefăcătorii noştri, epatând cu generozitatea lor de a ne crea nouă confortul necesar pe mijloacele de transport în comun, uitând că, de fapt, fiecare şurub, fiecare treaptă şi fiecare scaun din acestea sunt cumpărate din birurile pe care le plătim cu sfinţenie la bugetul local. Aşa că nu înţelegem ce merit are Primăria Oradea şi Consiliul Local în toată această afacere, în afară de faptul că a intermediat această tranzacţie, dintre noi, contribuabili, şi firmele producătoare de tramvaie şi autobuze, pentru care, cu siguranţă, s-a ales cu un comision destul de gras. O realitate care reflectă dispreţul edililor orădeni şi consilierilor locali faţă de omul de rând, care ajunge să i se ia şi demnitatea că a contribuit, aşa cum a putut, la subvenţionarea abonamentelor de tramvai pentru părintele sau bunicul lui. De câtă impertinenţă şi neruşinare pot să dea dovadă nişte oameni ca să-şi asume o astfel de "realizare", după care mai au şi tupeul să se laude cu ea? Cât de josnici se pot dovedi aceşti oameni, încât au fost capabili să-şi aroge aceste merite, când, de fapt, nu din buzunarele lor bine burduşite cu bani publici, ci din banii lor pensionarii se plimbă pe gratis?