"...cu aceeaşi împrejurime oricine din noi trăieşte totuşi într-o altă lume."

(A. Schopenhauer)

Şi nimic mai adevărat decât că în aceeaşi pădure fiecare pasăre îşi face cuibul altfel. Să ne aducem aminte doar de comunism. În aceeaşi ideologie, păziţi de acelaşi "frate", care îşi păzea "moşia", fiecare ţară comunistă era altceva, în fiecare se trăia altfel. Totul depindea de  interpretarea, în limitele admise desigur, pe care fiecare conducere era în stare să o dea comunismului.

După cutremurul geopolitic din 1989, desăvârşit condus, fiecare fostă ţară comunistă a urmat un drum oarecum diferit, cel puţin ca nuanţă, diferenţă care dă în final o destul de mare diferenţă de viaţă socială şi de nivel de trai între fostele ţări comuniste. Desigur asemănările sunt mai mari decât deosebirile, dar aceasta se datorează timpului istoric minim scurs. Este ca în desfacerea unor unghiuri diferite pornind din centrul cercului. Aproape de centru aparent  nu este mare diferenţă, dar în final, la periferia cercului, diferenţele apar uriaşe sau în plenitudinea diferenţei angulare. Uniunea Europeană este o uniune, doar o uniune, în care există un număr de reguli comune, care însă permit un joc al interpretărilor, între anumite limite desigur. Acest joc posibil al interpretărilor face posibilă diferenţa dintre statele membre şi dintre societăţile din cadrul lor. Diferenţe, care nu sunt totdeauna divergente, cu atât mai puţin contradictorii, există aproape în privinţa oricărei probleme comunitare. Una dintre problemele comunitare grave la ora actuală, gravă şi urgentă este problema "oamenilor mării", a transfugilor afro-levantini. Dacă industria "emigrărilor" este o dezvoltare progresivă spontană, sau bine organizată şi bine condusă este o altă problemă.

Dacă pregătirea terenului exodului spre Europa a fost corect făcută sau o dezvoltare naturală este o altă problemă. Cert este că astăzi Europa, sub presiunea emigrărilor, evoluează spre un periculos dezechilibru cultural, care se poate transforma în timp într-o gravă problemă socială şi politică. Dar problema "oamenilor mării" trebuie rezolvată. Ea nu are decât două soluţii: fie sunt duşi de unde au venit, caz în care afluxul s-ar stinge treptat, fie sunt acceptaţi ca refugiaţi şi împământeniţi. Acum, de ce oamenii mării preferă cu toţii să fie găsiţi de italieni şi de greci sau de ce sunt dirijaţi de ghizi spre aceste destinaţii, deşi coastele Spaniei sunt mai apropiate, este o întrebare importantă. De ce nu se duc spre coastele Franţei, forţând intrarea în Franţa dinspre Italia, este o altă întrebare. Dar să lăsăm întrebările şi să ne întoarcem la cei peste 40.000 de refugiaţi, care bat pe la uşi.

Ce uşi li se vor deschide? Europa caută soluţii. Unii îi acceptă mormăind în barbă, alţii direct nu vor să îi accepte. În mod sigur va fi un joc al presiunii şi al rezistenţei, în funcţie de care va fi rezultatul pentru fiecare stat. Dacă în acest joc ar exista principiul corectitudinii, atunci două criterii ar trebui să dicteze metamatic repartiţia. Criteriul cel mai rigid, dar nu şi cel mai corect, dacă este singur, este repartiţia în funcţie de cuantumul de populaţie al fiecărui stat. Întreaga populaţie a Europei poate fi împărţită în unităţi de câte un milion de persoane. Atunci cele 500 de milioane de europeni devin 500 de unităţi. Cei 40.000 de emigranţi împărţiţi la 500 de unităţi înseamnă 80 de emigranţi la un milion de oameni. Atunci la un popor de 19 milioane avem 19 unităţi, ori 80 fac 1520 de emigranţi, la un popr de 10 milioane ar veni 800 de emigranţi etc...

Corectarea cifrelor cu rigurozitate de virgule, sutimi, miimi etc. nu schimbă principiul. Dar nici acest criteriu foarte obiectiv nu este pe deplin corect omeneşte. Adică, dacă dintr-un stat aproape un sfert din populaţie a plecat în lumea largă, pentru a nu muri de foame, acel stat nu are aceeaşi putere de absorbţie a emigranţilor pe unitate de populaţie precum statele care au belşug, care pot oferi locuri de muncă şi deci îi pot integra. Aşa încât criteriul matematic ar trebui corectat de realitatea socio-economică a statelor, adică pentru statele cu economia distrusă de tranziţia de la comunism la democraţie cuantumul să fie redus cu cel puţin o treime. Atunci, României i-ar reveni sub 1.000 de persoane. În plus problema fiind pusă în mod umanitar, ar trebui pusă până la capăt umanitar, ceea ce ar însemna să se ţină cont şi de dorinţa fiecărui emigrant unde ar dori să ajungă. Există deci criterii obiective şi cinstite de a se negocia problema oamenilor mării. Rezultatul final va fi mărturia inteligenţei şi implicării cu responsabilitate a conducerii fiecărui stat european.