Omul, ca toate primatele, este o fiinţă gregară. Orice om normal doreşte compania altor oameni, cu pauzele necesare de linişte în izolare. Dar oamenii care preferă o izolare definitivă, care nu sunt în stare să lege prietenii şi să menţină prietenii, aceia au deja serioase probleme.

Vorbele, dialogul şi prieteniile sunt pentru suflet ceea ce reprezintă pentru corp mişcarea şi aerul proaspăt. Atenţie! Şi bârfele sunt la fel de importante pentru suflete, deoarece, la final, acreala şi măruntul lor venin au efect de vidanjare morală. Cel care bârfeşte are cea mai mare nevoie de a-şi curăţa sufletul, dar şi cel care ascultă este un beneficiar, deoarece sensul final este acela că „exemplele negative nu trebuie urmate”. Cel care se simte prea sănătos şi nu înţelege, să stea culcat zi şi noapte, o lună de zile, nu un an. Extrema autoizolării este autismul din schizofrenie. Deci cei care nu au nevoie de prietenie, prieteni şi de prezenţa altor fiinţe sunt suferinzii care ajung la psihiatrie. Marea problemă este că natura permite şi drumul invers, adică pornind de la izolare şi însingurare, prin obişnuirea cu ele şi frământarea de gânduri neclasate în dialog interuman să se genereze un fel de a fi de tip autist care deschide uşa spre suferinţa psihică. Acest lucru ridică imediat întrebarea asupra realităţii de moment (istoric) a felului de a fi, de a simţi şi de a se comporta al oamenilor şi condiţiile lor de viaţă. Vom constata câteva lucruri. Întâi că pentru prima oară în istorie felul de a fi al oamenilor este unitar pe tot globul. În al doilea rând, individualismul, violenţa, intoleranţa şi prevalenţa tulburărilor psihice nu au fost niciodată la cotele actuale şi după datele existente au tendinţa de a creşte. Fiecare răspuns naşte o altă întrebare. Atunci, următoarea întrebare este dacă s-a schimbat ceva la nivel global, ceva care să justifice aceste schimbări ale felului de a fi al omului în ultimul secol. Prima observaţie este aceea a integrării omenirii într-un sistem economic concurenţial tot mai rapace, care obligă oamenii la orare tot mai rigide şi mai lungi, în dauna timpului liber (personal), totul într-o viteză existenţială tot mai accelerată. Într-un cuvânt oamenii au tot mai puţin timp pentru ei înşişi, pentru a se cunoaşte, pentru a-şi cultiva prietenii, pentru a-şi îngriji sufletul, care astfel se sălbăticeşte ca o grădină neîngrijită. Acest lucru este valabil şi pentru oamenii de la ţară care din ţărani agricultori au devenit muncitori agricoli. A doua observaţie este aceea că pe întreg mapamondul procente tot mai ridicate de oameni se mută de la sat la oraş. Oraşele s-au întins ca pecinginea. Dar însăşi oraşele s-au schimbat profund. Oricine a călătorit cât de cât a observat marea diferenţă între părţile vechi ale oraşelor, în care oamenii treceau de la o poartă la alta, se vedeau, se întâlneau, interacţionau şi astfel se împrieteneau, deveneau comunităţi de oameni legaţi sufleteşte, deveneau „Noi toţi” (eu ca ei şi ei ca mine) şi părţile (cartierele noi) ale oraşelor, în care oamenii dorm în columbare uneori pe zeci de etaje, trecând doar în scara blocurilor sau în lifturi unii pe lângă alţii, fiecare cu grija lui şi cu suspiciunea faţă de ceilalţi, care îi sunt străini. În felul acesta oamenii nu mai formează o noitate (nu sunt eu între ai mei), sunt alterităţi (singur între străini), sunt din ce în ce mai însinguraţi, cu sufletele tot mai sărace, mai reci şi mai sălbăticite. Se salvează de la aceste condiţii alienante cei care se înscriu şi activează în tot felul de asociaţii de caritate, de hobby-uri, de cluburi etc., deci fac parte din grupuri active sub orice formă, neobligatorii (ca cele de serviciu) şi la care membrii aderă prin afinitate. Restul, Dumnezeu cu mila! Înainte vreme, bisericile jucau rolul unor asemenea cluburi asociative, unde oamenii erau adunaţi în ideea credinţei (chiar dacă formală), se cunoşteau, deveneau un grup, în care se puteau baza unii pe alţii. Astăzi bisericile oficiale s-au devitalizat, au un scăzut nivel de atractivitate, mai ales pentru generaţia tânără. Faptul cu socializarea este o necesitate funciară a omului o vedem în marketuri, care au devenit catedralele şi cluburile actualelor generaţii tinere, unde îşi petrec timpul liber, socializând, intersectându-se, aşa cum în oraşele vechi oamenii ieşeau „la şosea” sau la plimbare „pe bulevard”, „pe corso”. Deci nevoia există, iar oamenii au găsit un substitut, care însă este şi el alienant, cultivând gustul consumist, materialist, în dauna celui spiritual şi sufletesc. Aşadar, oraşele moderne care la un moment dat au fost o soluţie locativă pentru absobrţia celor mutaţi la oraş se dovedesc a nu fi capabile să răspundă unor necesităţi fundamentale ale omului, devenind un act alienant. Aşadar, pentru sănătatea de viitor a omenirii aglomerările urbane trebuie regândite în funcţie de necesităţile de gregaritate şi de normală funcţionare sufletească a oamenilor. Sunt necesare studii de sociologie care să stabilească cuantumul de populaţie (modulele demografice) şi modalităţile necesare de socializare potrivite unei populaţii cu asigurarea spaţiilor respective şi tot ceea ce derivă dintr-un asemenea concept. Mult lăudatele oraşe ale contemporaneităţii trebuie regândite, respectând principiile necesităţilor umane fundamentale.