În plin secol al Luminilor, filosoful şi scriitorul german J. G. Herder spunea că: "Cea mai bună definiţie a unui lucru este etimologia lui". Definiţiile etimologice au avantajul că trimit la semnificaţiile originare, genuine, pure, primordiale ale cuvintelor. Despre originea cuvântului Oradea Mare/Nagyvárad s-a scris şi se va mai scrie, uneori tendenţios şi cu părtinire. De aceea, aş dori de la început să nu fiu crezut pe cuvânt, decât prin argumente, documente şi realităţi istorice.

Nimeni nu contestă că Oradea derivă din maghiarul város, care înseamnă oraş (urbe, târg, cetate), dar de unde provine acest cuvânt în limba maghiară? Protocronişti, indiferent de identitate, rezolvă problema în interesul lor, daco-tracic sau ugro-finic. O ipoteză corectă, necesită câteva date istorice: Notarul (cancelarul) anonim al regelui Bela al III-a (sec. XII), într-un manuscris (Gesta Hungarorum - Faptele ungurilor), păstrat până astăzi, fixează stabilirea ungurilor în Câmpia  Panonică pe cursul mijlociu al Dunării, în 899. După un secol, în piaţa Milenarium, din centrul Budapestei, ungurii au înălţat un obelisc şi câteva figuri simbolice care amintesc de descălecatul trupelor migratoare ale lui Árpád. Copia unui manuscris slavon din secolul XII, Povestea vremurilor de demult, cunoscută şi sub numele de Cronica lui Nestor,  pe care personal am consultat-o la Muzeul Ermitaj din Sankt-Petersburg, relatează, printre altele, că ungurii când au venit aici au dat pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei peste o populaţie de vlasi şi slavi, organizată după modelul voievodatelor şi cnezatelor slave, cum a fost şi acela al lui Menumorut de la Biharea. Árpád intră repede în conflict teritorial cu "ducele bihorenilor", Menumorut, dar acesta va accepta până la urmă suzeranitatea maghiară, căsătorindu-şi unica fiică cu fiul lui Árpád, Zoltan. A urmat apoi creştinarea ungurilor de către Ştefan cel Sfânt (anul 1000), cu sprijinul Bisericii Catolice din Roma, perindarea obişnuită a regilor până la Ladislau I (1077- 1095), canonizat şi el de Biserica Catolică. După ştiinţa istoricilor, apariţia Oradiei a fost explicată pentru întâia oară de un anume Marcu din Kalt în Cronica pictată de la Viena, la mijlocul secolului al XIV-lea. Cronicarul spune că regele Ladislau ar fi ajuns la o vânătoare între râurile Criş şi Peţa. Locul i s-a părut atât de frumos, încât a hotărât să înnopteze aici. În vis i-au apărut doi îngeri care i-au cerut să ridice pe acest loc o mănăstire în cinstea Fecioarei Maria, iar aşezarea să o numească Varad (Cetatea ta). La solicitarea lui Ladislau I, între braţele protectoare ale celor două râuri s-a construit o biserică catolică şi o mănăstire fortificată, un fel de castru sau cetăţuie, care va da şi numele oraşului, edificii azi dispărute, dar nu şi din documentele timpului. Pe cea mai veche stampă a oraşului Oradea din 1598, aparţinând lui Joris Hoefnagel, recunoaştem, cu ajutorul descrierilor istorice, catedrala, statuia ecvestră a Sf. Ladislau, turnată de meşterii Martin şi Gheorghe din Cluj, autorii celebrei statui a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, alte clădiri ce adăposteau scaunul episcopal şi biblioteca (frecventată mai târziu şi de Matei Corvin), toate încastrate între zidurile unei cetăţi din secolul XIII. Crunta invazie tătaro-mongolă din 1241-1242 va spulbera aceste vestigii, inclusiv armata şi puterea maghiară. După bătălia de la Mohács (1526), Ungaria va fi transformată în paşalâc turcesc, dar după repetate asedii ale Vienei, oastea otomană va fi înfrântă, şi după 1688 Transilvania intră în componenţa Imperiului Habsburgic, care slăbind mereu, din 1867 îşi împarte puterea cu Ungaria, Transilvania, inclusiv Oradea, rămând în cadrul Imperiului Austro-Ungar, până după primul război mondial şi Marea Unire din 1918. De menţionat că şi în Regatul Ungar şi sub paşalâcul de Oradea (1660 - 1692), în Imperiul Habsburgic sau Austro-Ungar, Principatul Transilvaniei s-a bucurat întotdeauna de o relativă autonomie şi libertate administrativă. Astfel, la 12 octombrie 1918, în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, fruntaşii românilor din Transilvania au semnat Declaraţia de Autodeterminare a românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, care a devenit principalul document citit la 1 octombrie 1918, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, şi care consfinţea crearea Statului Naţional Român. Din această schiţă istorică a Oradiei Mari nu trebuie să omitem nici cele două eliberări ale oraşului, prima la 20 aprilie 1919, în Sfânta Zi de Paşti, când trupele române conduse de generalul Traian Moşoiu eliberează oraşul de armata maghiară, care a pierdut războiul; a doua, la 12 Octombrie 1944, ziua eliberării oraşului de către armatele române şi sovietice de sub autorităţile hortyste maghiare, după ce, la 30 august 1940, o parte din teritoriul Transilvaniei, inclusiv Clujul şi Oradea, fuseseră cedate Ungariei.

Sunt adeptul ipotezei care derivă cuvântul maghiar város şi al echivalentului său românesc oraş, din neogrecescul varósi. După legenda cu îngerii sfătuitori, primul care a dat oraşului numele de Varad (Cetatea ta), ar fi fost Ladislau I. Se pare însă că, după informaţiile istoricului Liviu Borcea, cele mai vechi denumiri ale perimetrului Oradea, erau Seleuş, Veneţia devenit Velenţa, Olosig, Varad, pentru ca în urma unei decizii a Dietei transilvane de la Turda, din 1557, toate aceste cartiere, străzi, sătucuri să fie reunite sub un singur nume de Oradea Mare, probabil pentru că Várad era cea mai mare şi mai importantă dintre ele. (va urma)