Educația și cercetarea nu sunt priorități ale guvernanților români. Aș fi tentat să spun că nu au prea fost niciodată. Unii politicieni, care ne sunt concetățeni, nici măcar nu-și găsesc diploma de bacalaureat pe care pretind că o au, alții și-au plagiat tezele de doctorat, de la prim-miniștri la miniștri ai dreptății, apărării sau ordinii publice, iar un cor de lăudători minimalizează gravitatea furtului.

Nici societatea noastră nu pare prea interesată de educație. Cu toate acestea s-a înregistrat un paradox. Țara s-a umplut de doctori în științe în ultimele trei decenii, iar o parte semnificativă dintre aceste titluri au fost obținute formal sau fraudulos. Intuiesc că mai puțini decât ar fi normal/sănătos și-au făcut tezele „pe bune”, muncind din greu, aducând ceva în plus la cunoaștere, de la inginerie și științele vieții la disciplinele umaniste și sociale. Cel mai adesea îi găsești pe acești oameni în sistemul educațional și în cercetare. Unii și-au făcut lucrările în mod corect, dar din diverse motive nu mai profesează în domeniul pentru care au dovedit că la momentul respectiv erau pregătiți. Alții, în schimb, puzderie, fie au realizat niște doctorate de nivelul unor referate studențești mai dezvoltate, fie și-au plagiat tezele cu nerușinare, cu acordul coordonatorilor și cu închiderea ochilor de către comisiile de evaluare, atestare etc.

În învățământul superior și în cercetare obținerea titlului de doctorat este o necesitate. Nu ai ce căuta acolo dacă nu ai doctoratul (cel puțin de la un anumit nivel încolo). Din păcate, și unii dintre cei care populează universitățile sau institutele și-au obținut doctoratul nemeritat, unii au fost dovediți ca plagiatori, alții nu aduc niciun plus la cunoaștere. În alte locuri ale societății noastre, în special între politicieni, funcționari, angajați ai structurilor de forță etc., doctoratul a fost văzut fie ca un panaș, fie ca o formă de promovare facilă și ca o modalitate de rotunjire a veniturilor. Pentru că oricine obținea patalamaua primea sporul de doctorat (niște prevederi aparent restrictive erau ușor de fentat).

Complicitățile au fost atât de extinse, încât tăcerea în jurul hoției a fost mai degrabă regula. Au existat avertizori de integritate în instituții – universități, Academie etc. – însă mulți, nu doar șefii de instituții, au preferat să pună batista pe țambal. Motivele erau lesne de înțeles: pentru că în obținerea titlului era implicat nu știu care profesor sau academician, coordonator de doctorat, altul era coleg, prieten cu tata, cu fratele, cu nu știu ce cunoscut comun ș.a.m.d.; alți aspiranți la nobila hârtie contribuiseră cu porcul și damigeana de vin sau tărie puse în portbagajul mașinilor celor care aveau o cât de mică putere. Când ieșea la iveală un caz de plagiat, mulți dintre concetățenii noștri relativizau chestiunea sau îi luau apărarea respectivului, fie din interes, fie din ignoranță.

Realitatea din spatele multor doctorate este cunoscută la nivel social, dar rareori sancționată. De aceea măsura reducerii drastice a acestui spor e ușor de vândut public în afara sistemului educațional și de cercetare. A și fost o măsură ușor de aplicat, fără intervenția CCR, fără blocaje instituționale. Nici măcar nu există un studiu de impact, este o măsură luată la grămadă de oameni care nu au stat prea mult pe gânduri. În plus, la Educație și Cercetare nu există o conducere care să priceapă lucrurile, care să ia măsuri în consecință. De fapt, nu există un ministru acolo, un om care să ia măsură severe, însă corecte.

Reducerea sporului de doctorat va avea drept consecință că un profesor care cizelează creiere sau un cercetător care inovează, așadar care dau societății ceva ieșit din mintea lor, vor avea sporul de doctorat redus la fel ca plagiatorul impenitent care se află în fruntea unui minister, doarme în Parlament sau într-un birou administrativ. În cazul cercetătorilor și profesorilor tineri, aflați la baza piramidei și care dețin titlul de doctor, efectele se vor simți și mai tare. Pentru că în loc să aibă parte de salarii decente, li s-a dat un spor fluctuant, care li se poate lua sau diminua în orice moment. Exact așa cum se întâmplă acum.

Revin însă la ideea că dacă în societatea noastră ar fi existat mai puțină toleranță la furt, inclusiv la cel intelectual, dacă instituțiile își făceau treaba – și facultățile, și universitățile, și institutele, și academiile, și comisiile ministeriale – am fi avut un mediu ceva mai meritocratic. Iar politicienii ar fi avut puține argumente în a introduce măsuri precum cea amintită.

Când un titlu academic devine monedă de schimb, e doar o chestiune de timp până când valoarea lui se prăbușește. În România, doctoratul a fost prea des tratat ca privilegiu, nu ca responsabilitate. Iar astăzi, în loc să corectăm frauda acolo unde ea există, alegem soluția comodă: sancțiunea colectivă.

Pe scurt, reducerea sporului de doctorat nu este cauza problemei, ci simptomul ei. Ani la rând impostura a fost tolerată, furtul intelectual a fost relativizat și s-a preferat liniștea complicității în locul exigenței meritocratice. Astăzi, prețul acestei indulgențe este plătit la grămadă, fără distincție între cei care au construit onest cunoaștere și cei care au mimat-o. Când standardele sunt lăsate să se erodeze, corecțiile vin brutal și nedrept. Iar dacă nu vom înțelege că integritatea nu este un moft academic, ci fundamentul încrederii sociale, vom continua să alternăm între impostură și sancțiuni colective, fără să construim vreodată un sistem cu adevărat solid. (contributors.ro)

Dorin Dobrincu