La inițiativa Consiliului Director al Asociației Pro România Europeană, specialistul în istorie medievală, dr.în istorie Mihai Georgiţă de la Departamentul istorie, tineret şi turism, tratează subiectul Partium, dacă a fost o regiune istorică sau doar un concept utilizat într-o conjunctură istorică, care mai apoi avea să se refere la un spațiu cu tradiții comune de ordin istoric, cultural și etnografic.

Partea I

Termenul Partium s-a impus pe vremea constituirii principatului autonom al Transilvaniei, dar cu timpul devine o noțiune golită treptat de sensul și conținutul inițial.  După înfângerea armatei ungare la Mohacs în 1526 (foto 1), încep luptele pentru tron între voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya și habsburgi. În acestă confruntare, voievodul Transilvaniei, ales de dieta ungară (noiembrie 1526) rege al Ungariei, a găsit un aliat de nădejde în imperiul otoman, căruia îi devine vasal în schimbul recunoașterii ca rege deplin al întregii Țării a Ungariei (1529). Acesta nu-i dădea o siguranță în ce privește stăpânirea efectivă a fostului regat, ci era nevoie de o înțelegere secretă cu habsburgii. Ea a avut loc la Oradea în 1538, în urma căreia habsburgii stăpâneau Nord-Vestul Ungariei, iar Ioan Zapolya partea centrală cu capitala Buda și partea răsăriteană cu Transilvania, dar numai pe timpul vieții sale, urmând ca toate aceste teritorii să fie apoi moștenite de habsburgi. Însă puțin înainte de moartea sa în 1540 lui Ioan Zapolya i se naște un fiu și depune toate eforturile pentru a-l lăsa moștenitor al tronului. Pe de altă parte, habsburgii își revendică moștenirea conform tratatului de la Oradea, dezvăluind conținutul acesteia otomanilor.  Sub pretext că fostul rege nu și-a respectat obligațiile de vasal, sultanul Suleiman Magnificul (foto 2) ocupă capitala Buda asediată de habsburgi, pe care o transformă imediat în pasalâc turcesc, promițându-i reginei văduve, Isabella, că atunci când va ajunge matur fiul ei, Ioan Sigismund, va fi confirmat de sultan ca rege al Unagriei și îi va ceda capitala. În acest timp ei trebuiau să se retragă în voievodatul Transilvaniei.

Anul 1541 a dus la destrămarea de facto a regatului Ungariei și la începutul procesului de constituire a principatului Transilvaniei. Deși tânărul rege Ioan Sigismund mai purta titlul de rege al Ungariei, iar mama de regină, teritoriul pe care-l stăpâneau s-a redus la vechiul voievodat al Transilvaniei și la teritoriile de la est și vest de Tisa, încă neocupate de otomani și de habsburgii, formate din comitatele Maramureș, Sătmar, Solnocul de Mijloc Crasana, Chioar și comitatele din Banat, teritorii care au ținut, după cucerirea lor de către unguri, direct de regalitatea ungară. Acestea au fost cunoscute ulterior și sub denumirea de partes adnexae  sau Partium. Transilvania propriu-zisă sau voievodală, circumscrisă zonei intracarpatice, a tins mereu către o individualitate proprie, avea instituții specifice și conștiința unei țării separate de Regatul Ungariei, cu un grad înalt de autonomie, iar părțile (comitatele) anexate acum aveau o tradiție administrativ-teritorială și juridico-politică specifică Ungariei. Prima dietă comună a stărilor din Transilvania și a reprezentanților stărilor de la est de Tisa, care a avut loc la Debrețin în octombrie 1541 și prin care se recunoaște suzeranitatea Porții otomane asupra teritoriului controlat de Ioan Sigismund, a demonstrat că fiecare parte componentă ținea la particularitatea sa administrativă. În 1542 a fost creat consiliul princiar și s-a numit un locțiitor care să conducă țara în timpul minoratului regelui. În ciuda promisiunilor făcute reginei mamă, sultanul Soliman a încorporat rapid imperiului otoman partea lui Zapolya din Ungaria, trecând-o sub directa stăpânire și a impus o administrație otomană. În anii următori pașalâcul de la Buda s-a extins prin noi expediții de cucerire în Ungaria, mai ales prin cea din 1543-1544, anexând noi cetăți, orașe și teritorii din Ungaria, astfel consolidându-se puterea turcească în Europa centrală, în timp ce habsburgii au fost obligați la plata tributului către Poartă pentru teritoriile pe care le deținea din fostul regat al Ungariei. Așadar, Transilvania și părțile anexe se detașează complet de Ungaria, iar pe fondul tensiunilor dintre otomani și habsburgi se creează Principatul autonom al Transilvaniei, chiar dacă la început mai păstra ideea de regalitate și nu avea un nume bine precizat, iar frontierele îi erau incerte. La dietele constituante dintre 1542-1545 stările din Transilvania și Parțium acționau fiecare cu particularismul lor și cu opțiuni politice diferite. Astfel, la dieta parțială de la Gyula din 1543, nobilii din comitatele Cenad și Timiș, precum și stările din Partium s-au declarat a fi de partea habsburgilor. Numai după ce teritoriile de la est de Tisa au fost izolate de restul Ungariei regale s-au reunit cu Transilvania. Dar asta nu pentru mult timp, căci conflictele dintre turcii și habsburgii au condus la modificări permanente ale frontierelor noului Principat. 

Partea a II-a

Prelungirea războiului otomano-iranian a permis habsburgilor să reia ofensiva în Ungaria, dar și în Transilvania, pe care o considerau că le aparține de drept, astfel încât între 1551 și 1556 ocupă întreaga Transilvanie.  Reacția turcilor a fost promptă și hotărăsc cucerirea Banatului, ocupând în 1552 cetatea Timișoara și cetățile de pe Mureșul inferior.  Timișoara a devenit centrul unui nou pașalâc turcesc, distinct de cel de la Buda, care cuprindea câmpia Banatului de la Dunăre la Tisa până aproape de Caransebeș și Lugoj, trecând dincolo de Mureș până la Crișul Alb. Acest pașalâc avea tendința mereu să se extindă pe seama teritoriilor transilvane. La fel în Nord-Vest, habsburgii aveau pretenții asupra Transilvaniei, ocupă pe rând și periodic comitatele din așa-zisul Partium. Încă din 1543 comitatul Sătmar, cu cetățile Satu-Mare și Baia Mare o fost ocupat de habsburgii, devenind avanpostul militar de unde imperialii lansează atacuri asupra Transilvaniei.  Între 1563 și 1568 este ocupat de austrieci și comitatul Maramureș, precum și Chioarul. Astfel, regele Ioan Sigismund, care în 1566 depune din nou omagiul de vasalitate sultanului Suleiman, în schimbul ajutorului pentru apărarea Transilvaniei, se vede cu teritoriul redus drastic. Prin intermediul Poloniei, ajunge să încheie  în 1570  la Speyer un tratat cu habsburgii, în urma căruia Ioan Sigismund se obliga să renunțe la titlul de rege al Ungariei și la pretențiile de refacere a regatului Maghiar pe seama Transilvaniei, recunoscându-l pe împăratul Casei de Habsburg ca rege al Ungariei, în timp ce acesta rămânea doar cu titlul de principe al Transilvaniei și al Partiumului (Dei Gratia Princeps Transilvaniae ac Partium regni Hungariae). De acum se instituie oficial denumirea Partium pentru comitatele supuse principelui Transilvaniei, care anterior au aparținut de regatul Ungariei. Era o denumirea oficială în titulatura principelui, fără să fie acoperită de o realitate certă în teren, aidoma titlului de rege al Ungariei purtat anterior de Ioan Sigismund, dar care în realitate nu mai deținea decât Transilvania și câteva comitate și părți de comitate din fostul regat, restul fiind ocupat și săpânit de otomani și de habsburgi.  La fel, Partiumul sau parțile anexate Transilvaniei de Ioan Zapolya, erau acum reduse aproape la jumătate. Prin tratatul de Speyer, habsburgii păstrau comitatul Sătmar, Bereg, Ugocsea și Sabolcs, iar principele Ioan Sigismund, pe lângă Transilvania voievodală, comitatul Maramureș, Crasna, Solnocul, Bihorul și Banatul Montan, urmând ca după moartea principelui toate să treacă sub stăpânirea regelui Ungariei din Casa de Habsburg.

În 1571 moare tânărul principe și potrivit tratatului de la Speyer principatul Transilvaniei și Partiumul  urma să fie cedate regelui Ungariei, însă stările l-au ales pe Ștefan Bathori, purtând doar titlul de voievod până în 1576, când va fi ales și rege al Poloniei și când va relua și titlul de principe al Transilbvaniei, iar locțiitorii săi tot din familia Bathori vor purta titlul de voievod( la titulatura de voievod se renunță definitiv din 1593). Așadar, tratatul de la Speyer și-a pierdut valoarea practică, iar habsburgii reiau pretențiile asupra Transilvaniei, intrând în conflict cu principii acesteia și cu otomanii.

Între 1598-1604 Transilania (cu episodul Mihai Viteazu între 1599-1601) intră în stăpânirea austriecilor, ocupând și cetățile Ineu și Lipova de la turci. În 1604 Ștefan Bacskai îi învinge pe austrieci și ocupă cetatea Satu-Mare, Ujvar și Tokay, iar în 1605 turcii i-au confirmat acestuia titlul de principe al Transilvaniei și rege al Ungariei de Mijloc, în schimbul predării cetăților Lipova și Ineu. Cu toate că în 1606 habsburgii i-au recunoscut lui Bacskai titlul de principe și stăpânirea peste Sătmar pe timpul vieții, după moartea acestuia reiau ostilitățile cu principii Transilvaniei și reocupă Sătmarul, Chioarul, Maramureșul și cetatea Hustului până prin 1618.

Partea a III-a

Iar în 1613, noul principele Gabriel Bethlen (foto 3) este somat de turci să predea Lipova, reușind să salveze Ineul.  Turcii și-au extins autoritatea în deceniile următoare și în zone din sudul Bihorului, care vedem că a rămas aproape permanent, cu mici excepții (1551-1556, 1558-1603) de la începutul constituirii principatului singurul comitat în stăpânirea  principilor Transilvaniei. Nu întâmplător aceștia vor ridica aici o puternică cetate, iar căpitanii cetății vor avea atribuții sporite în administrarea principatului. În timpul războiului de 30 de ani, principii Transilvaniei reușesc să recâștige de căteva ori comitatul Sătmar. Prin pacea de la Mikulov (ianuarie 1622), Gabriel Bethlen,  care fusese ales de stările din Ungaria rege, renunță în favoarea habsburgilor, păstrând titlul de principe al Transilvaniei și al imperiului Romano-german, precum și stăpânirea viageră (pe timpul vieții) a 7 comitate din Nordul Ungariei, inclusiv Sătmarul. La tratatul semnat la Viena în mai 1624, pe lângă cele 7 comitate, principele Gabriel Bethlen mai primește de la habsburgi în aceleași condiții localitățile Baia-Mare și Baia Sprie, care după moartea lui Bethlen reintră în posesia habsburgilor. Reluarea războiului dintre Principatul Transilvaniei și Habsburgi a condus la pacea de la Linz(septembrie 1645), prin care doar 5(inclusiv Sătmarul) din cele 7 comitate din Nordul Ungariei reveneau principelui Rakoczi I pe timpul vieții. Chiar dacă în primul cod de legii (referitor la legislația Transilvaniei în perioada 1540-1653) întocmit în 1653 în Transilvania pe timpul principelui Rakoczi II se păstra încă în titlu și denumirea Partiumul ca parte anexată Transilvaniei (Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum), în realitate nu mai acoperea teritoriul inițial. Ba mai mult, în doar câțiva ani va dispărea aproape în întregime.  Principele, intrând în dizgrațiile Porții Otomane din 1658, provoacă o puternică incursiune otomană în Transilvania, care avea scopul de a o transforma în Pasalâc. Astfel, este cucerit în 1658 Banatul Montan (Caransebeșul și Lugojul), apoi este prădată întreaga Transilvanie (vezi descrierile cronicarului turc Evlia Celebi), iar în 1660 Oradea este cucerită și mare parte a Bihorului este înglobat în noul pașalâc de Oradea. Pretențiile beilor de Oradea au crescut în anii următorii, incluzând și Gilăul în 1674 în acest pașalâc. Ocupată pentru scurt timp de armatele transilvănene, cetatea Satu-Mare, reintră din 1660 în posesia habsburgilor, care profitând de instabilitatea din principatul Transilvanie, ocupă pentru o perioadă Chioarul și Hustul. Prin pacea otomano-habsburgică încheiată în 1664 la Eisenburg, Sătmarul intră definitiv în posesia habsburgilor. Astfel, fostul Partium este împărțit între imperiul habsburgic și imperiul otoman. După înfrângerea turcilor la Viena în 1683 urmează contraofensiva austriacă, care până în 1718 reușește să anexeze Principatul Transilvania și Banatul la imperiul habsburgic. Banatul este administrat direct de Viena până în 1778, Transilvania avea propriul Guberniu, iar comitatele Sătmar și Bihor nucleul așa-numitului Partium vor fi administrate de la Buda. Prin decretul din 1732, Maramureșul, Aradul și o parte din Zarand trec și ele sub administrația de la Buda, iar Crasna, Chioarul, Solnocul și o parte din Zarand trec în administrarea Guberniului Transilvaniei(transformată în Mare Principat la 1765). Din 1867 întreaga Transilvanie este înglobată Ungariei. La unirea de la 1918 încă mai exista în percepția românilor delegați la Adunarea Națională de la Alba Iulia faptul că părțile vestice au ținut din punct de vedere politic de Ungaria (Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, foto 4). La fel și Consiliul Dirigent, primul for politico-administrativ, se adresa în 11 decembrie 1918 în primul număr al Gazetei Oficiale Către Națiunea Română din Transilvania, Banat și Țara Ungurească. În scurt timp administrația românească a înțeles că regiunea Țara Ungurească nu corespunde realităților românești și, bunăoară, în legea din 31 decembrie 1919 pentru ratificarea Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu vechiul Regat la României  renunță la această sintagmă pentru a desemna regiunile din acest areal conform tradițiilor istorice românești (Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș). Ulterior  Sămarul va fi inclus în ținutul Maramureșului cu care avea mai multe afinități istorice, culturale și etnografice. 

Concluzii

În concluzie putem afirma că denumirea Partium nu are nimic a face cu o regiune istorică românească. Doar privită prin prisma realităților istorico-politice maghiare ea poate fi înțeleasă ca o regiune, care a aparținut inițial în evul mediu regatului Sfântului Ștefan și apoi de Principatul Transilvaniei, dar cu un statut juridico-administrativ neclar și schimbător. Am văzut că Partiumul se referea la o stare juridică din preajma anului 1540, când comitate de la est de Tisa, care au aparținut defunctului regat medieval al Ungariei, au fost anexate voievodatului Transilvaniei și cu care în anii următori va forma Principatul Autonom al Transilvaniei. Termenul a fost utilizat în continuare cu o semnificație juridică, dar de facto el nu mai făcea trimitere la realități din teren. Doar în foarte puțini ani, nucleul acestei regiuni, care aparținea de jure principatului Transilvaniei și era format din comitatele Sătmar și Bihor, a fost administrat unitar. Apoi aceste comitate au fost reîncorporate începând din secolul al XVIII-lea administrației austriece și pe urmă ungare de la Buda nu ca o regiune comuna, ci împreună cu celelalte unități administrativ-teritoriale din întreg cuprinsul Ungariei.  Deci  ca realitate istorico-juridică, Partiumul nu a funcționat decât 150 de ani pe perioada Principatului, însă în acest interval, comitatele care-l formau au fost stăpânite fie de austrieci, fie de otomani și cu puține excepții de principii Transilvaniei ( Bihorul cel mai mult). Așadar, Partiumul n-a reușit să formeze o conștiință istorică comună în rândul românilor, ci a fost utilizat doar ca un termen politico-juridic, căci spre deosebire de alte provincii/regiuni istorice românești cum ar fi Banatul, Dobrogea, Oltenia, Muntenia, Bucovina etc. care au fost administrate de-a lungul timpului în chip unitar ( vezi banul Olteniei, al Banatului, administrația otomană din Dobrogea, adminsitrația habsburgică în Bucovina etc.), și care au împărtășit timp îndelungat aceleași valori culturale, folclorice și religioase, înrădăcinând și fortificând conștiința identitară, Partiumul nu s-a putut impune în conștiițe ca o provincie. El poate fi desemmnat cel mult ca o arie geografică care se întinde de la Tisa până la Munții Apuseni și care în Geografia României apare ca regiune de Nord-Vest. Însă  românii din acest areal știau că sunt bănățeni, crișeni, moroșeni, oșeni etc, cu alte cuvinte se individualizau după tradiție și loc. Faptul se reflectă cel mai bine în infranimele derivate din aceste realități: există foarte răspândit numele Crișan, Bănățean, Moroșan, Oșanu etc. În acest mod, se explică o dată în plus de ce în cultura și tradiția românească există provinciile Crișana, Maramureș, Banat etc. și nu Țara Ungurească, Partium sau Părțile Ungurene.         

Dr. în istorie Mihai GEORGIŢĂ