Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, "ispita" este aproape exclusiv "ademenire, tentaţie, chemare spre păcat". Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieşire, cap. 17, versetul 7: "cârtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?". Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de "ispitire" a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: "Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?"

"A ispiti", în limba în care au fost traduse cărţile noastre sfinte, înseamnă "a întreba, a cere răspuns". Ortodoxia a avut, are şi va avea mereu întrebări şi răspunsuri. Ispitiri duhovniceşti…

Cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, praznicul praznicelor, duminica duminicilor figurează în calendarele ortodoxe ca "Învierea Domnului" sau, glosată între paranteze, ca "Sfintele Paşti”. Următoarele două zile, lunea şi marţea, scrise tot cu roşu (deci tot de sărbătoare), sunt numite însă "a doua” şi, respectiv, "a treia zi de Paşti”. Procedând în felul acesta, Biserica îşi afirmă preferinţa pentru numele cel mai acoperitor pentru conţinutul actual al sărbătorii (Învierea Domnului), făcând totodată concesie numelui nu foarte transparent şi, la urma urmelor, nici foarte fericit ales, impus însă de tradiţie (Paşti).

Ediţia cea mai recentă (a doua, din 2005) a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române spune că numele sărbătorii este substantiv propriu masculin, că are la singular forma Paşte, iar la plural, forma Paşti, şi pentru masculin, şi pentru feminin (spunem deopotrivă Sfinţii Paşti sau Sfintele Paşti). Cum s-a ajuns la situaţia neobişnuită ca un substantiv masculin la singular să fie, la plural, şi masculin, şi feminin? Sau, altfel spus, să fie şi masculin şi neutru? Pentru a explica aceasta, vom urmări mai întâi istoria formală a cuvântului. (Exemplele sunt scoase din Dicţionarul limbii române, îndeobşte cunoscut ca Dicţionarul Academiei.)

În primele noastre texte scrise întâlnim exclusiv forme de plural, articulat sau nu (paştile, paştilor, paşti), explicabil prin pluralul lat. paschae (cu desinenţa de plural -ae/-e trecută la -i încă din latina populară). Astfel, la Coresi, de pildă (Carte de învăţătură, 1581) aflăm: "Acestea sunt paştile de bucurie şi de veselie” (datorită adjectivului pronominal acestea putem stabili că este vorba de un feminin); în Noul Testament din 1648 găsim: "sărbătoarea azimelor care să cheamă paştile”. Pentru singular, prima formă atestată în textele vechi este pasha, dar acesta este un cuvânt diferit, provenit nu din latină, ci din neogrecul pasha - apare, de pildă, într-un document slavo-român din Ţara Românească de la 1575, apoi la Dosoftei, în Viaţa şi petreacerea svinţilor (1682): "Dzi de adevărată pashă”. Singularul paşte, format de la pluralul paşti (după modelul alternanţei -şte/-şti din, de pildă, cleşte/cleşti, peşte/peşti), apare în texte ceva mai târziu, parcă spre a confirma că nu este forma primară. În Biblia din 1688, pentru Paştele evreiesc se foloseşte de obicei forma de singular Pasha (din greacă), dar şi forma de sorginte latină, Paşte, refăcută după pluralul Paşti - în Numeri 9, 10, de pildă, găsim: "va face Paştele Domnului în luna a doua”.

Singularul paşte a fost în unele cazuri simţit ca o formă de plural (sub influenţa modelului broască-broaşte), primind desinenţele corespunzătoare (v. de pildă Macedonski: "Mi-a rămas adânc în minte noaptea paştelor”). Întâlnim însă şi situaţia inversă: pluralul paşti a fost considerat singular, adăugându-i-se pentru plural desinenţa -uri: "Nouă paştiuri a trecut…” (folclor, consemnat în 1910 de N. Păsculescu). Fenomenul nu este nemaiîntâlnit, fiind posibil în cazul numelor de localităţi precum Ipoteşti,  Bucureşti ş.a., care fiind simţite de vorbitori ca forme de singular capătă un plural în -uri: Nu sunt mai multe Bucureştiuri/Ipoteştiuri.

Concluzionând, forma primară, atestată de primele noastre texte, dar şi conformă cu evoluţia cuvântului dinspre latină spre o parte dintre limbile romanice (lat. fem. pl. pascahae > fr. pâques) este Paşti, şi pentru masculin, şi pentru feminin (neutru). Pentru singular, avem forma Paşte, doar masculină (spunem Paşte fericit, dar nu *Paşte fericită). Acestea ar fi cazurile "logice”, explicabile prin evoluţia firească a limbii. Pe de altă parte, avem însă şi un singular Paşti (ca în A fost un Paşti fericit, care se poate explica prin forma de plural şi înţelesul de singular), dar şi un plural Paşte (doar feminin, pentru că putem spune Paşte fericite, dar nu *Paşte fericiţi).

Să notăm, în final, în pofida dorinţei de normare academică, aparenta preferinţă a limbii moderne şi contemporane pentru forma Paşte (atât pentru singular, cât şi pentru plural), clară, de exemplu, în folosirile "căzute” ale cuvântului din imprecaţii: "paştele şi grijania cui te-a închinat” (Gh. Brăescu); "Paştele mă-ti!” (Marin Preda), "ce paştele mamei voastre” (Eugen Barbu).

Până la următoarea noastră întâlnire, când ne vom ocupa de istoria sensului, în loc să le urăm cititorilor "Paşte/Paşti fericit!” (referirea făcându-se aici la sărbătoarea în sine, fără a ţine seama de cele trei zile pe care le cuprinde) sau "Paşte/Paşti fericite!” (aici vizând fiecare dintre cele trei zile ale sărbătorii), le vom dori ca Învierea Domnului să le aducă lumina, pacea şi bucuria vieţii celei noi întru Hristos.