Cu cât se apropie alegerile, cu atât politicienii simt nevoia că trebuie să apară slabi în faţa oamenilor. Puterea este arogantă, niciodată cel care se va da puternic în faţa maselor nu va fi sprijinit. Ideea este să te victimizezi, să pari slab şi nedreptăţit de către cei răi şi puternici, iar pentru a-i învinge nu ai nevoie decât de sprijinul poporului. Aşa se câştigă alegerile.

La noi toţi candidaţii joacă acelaşi rol şi văd întruchiparea răului politic în celălalt. Fiecare transferă asupra celuilalt noţiunea de putere discreţionară. Concret, Băsescu spune că n-a fost lăsat să conducă de sistemul ticăloşit dimpreună cu ramificaţiile sale mediatice, iar alianţa anti-Băsescu se plânge că acesta este un dictator care domină prin focare conflictuale. Pentru a putea juca cât mai veritabil rolul de victimă antisistem, imaginea de independent se potriveşte ca o mănuşă. Strategia independentului prinde foarte bine la noi, iar în teorie orice firmă de consultanţă politică o recomandă cu vârf şi îndesat tuturor candidaţilor. Dar simpla teorie nu conţine şi garanţia succesului, e nevoie şi de un actor pe măsură. Iar cum poporul român este emoţional atunci când votează, jocul de scenă e decisiv.
Cum se face asta? Simplu şi cu tupeu. Aţi văzut vreodată două prostituate certându-se şi strigând una la cealaltă: "Curvo!"? Sau mafioţi care se acuză unul pe altul că sunt interlopi? Tot aşa şi politicienii se acuză de politicianism. Capacitatea de-a te autodisloca din statutul tău de mafiot, prostituată, politician şi de-a îi acuza pe ceilalţi de practicile pe care tu însuţi le comiţi pare a fi o găselniţă de succes în spaţiul nostru mioritic.
Tot din această logică a victimei face parte şi gargara cu fraudarea alegerilor. Din nou vine în faţă un politician care anunţă cu surle şi trâmbiţe poporul că el va fi furat, iar poporul să facă bine să-l voteze pentru a compensa frauda. O altă temă din arsenalul luptei antisistem pe care actualul preşedinte a propus-o pentru referendum este aceea a parlamentarilor căpuşă pe spatele poporului. Reducerea unor cheltuieli de la buget prin diminuarea numărului de parlamentari este, normal, o chestiune binevenită, dar logica aceasta cantitativistă, cum că dacă micşorezi numărul, automat scazi şi corupţia este complet falsă. Să nu uităm că oligarhie înseamnă puterea celor puţini, nu e nevoie de mulţi pentru un sistem corupt, ci dimpotrivă.
Privind la spectacolul ieftin al politicienilor, de ţoape cu haine kitchoase care vor să excite electoratul, nu te poţi gândi decât că pe lumea asta există şmecheri pe care, dacă ai un minimum de inteligenţă şi de experienţă de viaţă, îi simţi de la primul contact că vor să te combine, cum se spune, şi indivizi diabolici, minţi complicate, care te păcălesc în timp. Politicienii români fac parte din prima categorie. Păcăleala lor e de valutist de pe vremuri, care dădea un teanc de tăieturi din ziare în loc de bancnote străinului pripăşit pe la noi. Păcăleală rapidă şi scurtă pentru cei tâmpi care-n loc de bani vor primi şi ei doar nişte bucăţi de ziare cu promisiunile mincinoase ale programului electoral.

P.S. Dar nu doar politicienii păcălesc. Dacă Andrei Pleşu se plângea de Traian Băsescu că se complace în "alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă", preşedintele se plânge de indolenţa fostului consilier pe externe Andrei Pleşu: "Da, spre exemplu, când un consilier vine şi îţi dă un document important, că e de politică externă, să spunem, la semnat şi spui: 'Ce conţine?' şi constaţi că nu ştie, nu se poate aştepta să fie pupat pe frunte. Atunci poţi să-i spui şi brutalitate cazonă, da? Să ai decepţia să constaţi că nu ştia ce îmi propunea să semnez poate fi un moment în care poţi avea orice reacţie pentru că instantaneu te întrebi: 'Dar până acum, de atâtea luni, omul ăsta a ştiut ce mi-a dat la semnat sau am semnat ce mi-au dat nişte funcţionari din direcţia lui?'"

Aceasta este o mostră din păcăleala celor care se pretind marii moralişti deontologi, atunci când denunţă sentenţios neseriozitatea şi lipsa de profesionalism a politicienilor.