Frumusețea existenței constă uneori în amănuntul că viața noastră este de cele mai multe ori schimbată de cine nu ne așteptăm, un profesor pe care îl urâm la început în școală, un prieten pe care nu punem preț sau, pur și simplu, oameni pe care nu i-am văzut niciodată și pe care poate nu îi vom mai vedea niciodată.

 

Scriu toate astea pentru că vreau să vă spun două povești. Prima s-a petrecut în urmă cu aproape un deceniu, pe vremea când abia îmi începusem meseria de ziarist, undeva în cenușia Vale a Jiului. Redactorul meu șef de atunci mă trezește într-o toamnă friguroasă cu un telefon dat pe la 7.00 dimineața să îmi iau agenda, aparatul foto și să fug undeva, la câteva blocuri de unde locuiam, unde avusese loc un accident. Nu știa nici el exact despre ce era vorba. Pe jumătate adormit, mormăind și zgribulit, m-am dus la fața locului. Era doar un polițist și câțiva vecini speriați. O doamnă de vreo 40-50 de ani se aruncase, sau fusese împinsă, de undeva de la etajul 8 al unui bloc turn. În Valea Jiului, pentru că fuseseră mai mulți jurnaliști agresați (unei colege îi fusese incendiată mașina în fața redacției) polițiștii erau foarte grijulii cu noi, așa că am putut să fac fotografii de aproape, am urcat în bloc să văd apartamentul, unde ușa fusese lăsată deschisă, ba chiar l-am ajutat pe polițist când a trebuit, cu săpun, să scoată inelul de pe degetul doamnei care decedase. Am discutat apoi cu vecinii care mi-au povestit detalii. Doamna era o artistă, foarte talentată din punctul meu de vedere (în apartament erau mai multe schițe și desene), excentrică, poetică, visătoare, care, cel mai probabil, dintr-un imbold dat de tristețe sau angoasă, a decis să se sinucidă. Evident, eu în ziar nu am scris aceste lucruri pentru că poliția urma să stabilească cauzele decesului, dar, fiind primul la fața locului, și având acces la atât de multe detalii plus fotografiile (evident folosite în așa fel încât să nu lezeze persoana), a ieșit un articol de ziar foarte bun. Mai ales că am pus și suflet pentru că, dincolo de spaima de a sta atât de aproape de o persoană care își luase viața, povestea ei, conturată de cei cu care am discutat, nu putea să nu te miște.

După aproximativ două luni, au venit la redacție trei persoane. Se întâmplă des să te caute oameni ca jurnalist, nu e nimic deosebit în asta, unii să te laude, alții să te critice. Acum însă era vorba de trei tineri, copiii doamnei despre care scrisesem. M-au rugat să le povestesc detalii despre ce am văzut eu, dincolo de articolul scris și să le dau copii după fotografii. Erau două domnișoare și un băiat, plecați la muncă în Europa, nu mai rețin în ce țări. Voiau să dea Primăria în judecată pentru că, neavând o mașină care să se ocupe de astfel de situații, căraseră trupul neînsuflețit al doamnei cu o basculantă Roman, de pe timpul lui Ceaușescu.

Nu despre asta este însă vorba. Ascultând părți din povestea lor, despre cum era doamna care le fusese mamă, unele spuse cu ochii în lacrimi, am realizat cât de tragică și nedreaptă era de fapt situația. Ceea ce pentru mine era un articol bun pentru ei era o tragedie, poate cea mai mare din viața lor, o tragedie pe care cu toții o trăim când pleacă de lângă noi un părinte, un prieten sau, pur și simplu, un om drag. Nu m-am lăsat de jurnalism după această experiență, deși am simțit că poate ar trebui să o fac, dar am înțeles că lucrurile acestea trebuie tratate altfel, că meseria mea nu este atât de simplă, că atunci când lucrezi cu oamenii trebuie să te pui în locul lor și abia apoi să pui pixul pe foaie.

A doua poveste este despre o scrisoare primită pe adresa redacției săptămâna trecută, de la o persoană „abonată de o viață” la Ziarul Crișana, care suferă de hepatita C. Nu se semnează, deoarece „nu am spus acest necaz al meu nici copiilor, nici nepoților, de frica faptului că cei bolnavi sunt întotdeauna marginalizați, ocoliți”. Doamna mulțumește ziarului și redactorului care a scris un articol despre Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Hepatice din România, o asociație care luptă pentru binele persoanelor bolnave. Susține că este încântată de faptul că există o astfel de asociație și că prin intermediul ziarului a reușit să afle de ea. Povestea ei este tristă. A fost consultată de mulți medici și de la stat, și de la privat, a cheluit mulți bani, dar tot degeaba.

„Când mi s-a depistat virusul, era în fază incipientă și, având 76 de ani, mi s-a spus că n-o să mor de ciroză sau ascită. De atunci am făcut depresie și aștept să mor mai repede, să nu ajung la ascită ori ciroză. Cel care a dat legea să nu se trateze cu noul medicament, mult mai eficient, bolnavii aflați în stare incipientă, este un analfabet. În faza finală trebuie mai mult medicament și este mai scump. Noi nu cerșim acest medicament. Am muncit 40 de ani și îl merităm pe deplin”, scrie doamna.

Ce ar trebui să înțelegem din cele două povești? În primul rând că lucrurile pe care le întâlnim în viață nu sunt întotdeauna doar așa cum le vedem la prima citire, că există o parte mai profundă a lor și că trebuie să fim empatici, să echilibrăm judecățile raționale cu sentimente. Apoi, că există în jurul nostru mii de oameni neajutorați care suferă, cărora trebuie să le întindem o mână de ajutor, nu doar din simțământul kantian al datoriei, ci și pentru că asta ne face să fim oameni. Și, în al treilea rând, că deciziile noastre de multe ori costă. Ca decizia politicianului, din cea de-a doua poveste, scrisoarea anonimă, decizia de a nu folosi noile mediamente în tratarea hepatitei. O decizie care, fie luată din pix, fie în urma unor consultări cu finanțiști, costă viețile unor oameni. Singuri și triști care așteaptă să moară mai repede, să nu ajungă la ascită ori ciroză.