Cât priveşte factorul politic, aici există o reacţie şi mai vagă faţă de această problemă. Cel mai bun exemplu în acest sens este eşecul propunerii adresate Comisiei Europene, de condamnare a crimelor comunismului. Dar oricât de cinice ar fi marile puteri, nu e vina lor, că la un moment dat, popoare precum cel rus sau al nostru sunt dispuse să accepte tirania. Ele niciodată n-o vor cunoaşte, vor vorbi la Sorbona şi Oxford despre marxism şi nimic mai mult.

Dar există şi state mici, care pot transcende dimensiunea lor printr-o memorie bună. Iată spre exemplu, Lituania are curajul să ceară despăgubiri Rusiei pentru ocupaţia din era sovietică. Ba chiar mai mult, anul trecut, parlamentul lituanian a aprobat o lege care atrage pedepse pentru cei care justifică public, neagă sau diminuează rolul crimelor internaţionale, precum şi al crimelor comise de URSS şi nazişti împotriva Lituaniei. În ceea ce priveşte demersurile noastre în acest sens, la noi a avut loc doar o condamnare formală a comunismului, ceea ce spune tot, precum şi faptul că nu ne putem compara cu un popor care a plătit declararea independenţei cu intrarea tancurilor sovietice în 1990 în capitala Vilnius. Tot unui lituanian îi datorăm o radiografie tulburătoare a bolşevismului, e vorba de Edvins Snore, un regizor care a realizat filmul documentar The Soviet Story 2008, difuzat recent şi de televiziunea noastră publică. Povestea complicităţii bolşevico-naziste, plus demontarea mitului lui Marx cel bun, care, chipurile, ar fi fost denaturat total de bolşevici sunt câteva din dezvăluirile acestui film. Aşa cum reiese şi din evocarea filmului, în multe pasaje  ale scrierilor marxiste acesta vorbeşte de popoare de categorie inferioară, gen slavii, care având un stadiu primitiv de formare istorică sunt inapte pentru revoluţie. Prin urmare se impune exterminarea lor, pe principiul că mai rău încurcă. Unde mai e aici umanismul, egalitarismul paradisiac? Probabil tot acolo unde e şi îndemnul spre violenţă către proletariatul care trebuie să-şi instaureze dictatura prin forţă şi teroare. Dar dacă alţii se bat pentru recuperarea adevărului istoric, noi nu găsim altceva mai bun de făcut, la douăzeci de ani de la revoluţie, decât o campanie de umanizare a familiei Ceauşescu. Vin unii acum să ne spună că Nicu Ceauşescu era timid cu femeile, că a citit nişte cărţi sau că nici nu se compară luxul ştabilor de azi cu cei din vremea aceea sau chiar cu luxul familiei Ceauşescu. Cu alte cuvinte, nişte ţărani, oameni modeşti, simpli. Uitându-se în felul acesta că ştabii de după '90 care au dat de cornul abundenţei erau cei ai regimului ceauşist. Cât priveşte luxul familiei Ceauşescu, ce lux mai mare îţi trebuie decât să fii proprietar pe o ţară, să fie a ta şi a familiei tale şi oriunde te duci în ţară să fii ca la tine în sufragerie. Oricât ar fi de neruşinat luxul celor de azi, puterea celor care se lăfăie în el nu  e aceeaşi. Din păcate, aceste comparaţii populiste, mistificatoare, care creează false nostalgii ne blochează memoria. Cât priveşte orizonturile globale, ele nu se arată prea roz, mai degrabă au o nuanţă de roşu, având în vedere că ţaratul lui Putin se dezvoltă cu paşi mici, dar siguri, în climatul complice şi tulbure al zilelor noastre.