Tot ceea ce se întâmplă într-o societate are doar sensul pe care îl are asupra vieţii oamenilor. Altfel, evoluţia este un non sens sau o direcţie greşită împotriva firii şi a oamenilor şi, fiindcă totul trebuie să se refere la om, să începem de aici.

În definiţia sănătăţii intră şi fericirea. Adică un om nu poate fi considerat sănătos, în sensul definiţiei O.M.S., decât dacă este şi fericit, în sensul de a-şi trăi cu plăcere clipa, de a fi motivat să binecuvânteze ziua ce i-a fost dată. Într-un sens mai tehnic vindecarea unui om este astăzi măsurată cu scala calităţii vieţii, în sensul nivelului de satisfacţie socială, profesională, familială şi intimă a persoanei în raport cu ceilalţi, în raport cu societatea şi valorile în care crede, într-un cuvânt confortul existenţial. Ei bine, conform definiţiei sănătăţii şi a calităţii vieţii, în ce direcţie a evoluat societatea românească de la ruptură încoace, 22 de ani? În orice societate există o proporţie de fericiţi şi o proporţie de nefericiţi. Contează raportul. În ce direcţie a evoluat societatea românească privind acest raport? Că societatea capitalistă este superioară societăţii comuniste este astăzi clar pentru oricine care a stat o perioadă oricât de scurtă în Occident. Dar, direcţia noastră de evoluţie a fost înspre societatea democratică de tip occidental? La cea mai simplă privire se vede că Occidentul produce oxigen, care întreţine viaţa, dar societăţile fost comuniste produc fum, care omoară viaţa. De ce? Pentru că rezultatul final al oricărei societăţi depinde de principiile care stau la baza ei. În Occident cele trei principii fundamentale sunt: respectul pentru valoarea umană, respectul pentru muncă şi respectul pentru reguli (fie ele scrise, ori nescrise). Acestea sunt fundamentele adevărate ale unei societăţi şi economii eficiente. Ele sunt trăsături comportamentale umane. Din păcate, contabilii decidenţi sociali par a fi incapabili de a înţelege acest lucru. Şi acum să le luăm pe rând. Societatea românească a evoluat sau evoluează înspre respectul faţă de valori? În nici un fel nu se poate susţine acest lucru. Cauza? Clientelismul politic şi nivelul clasei politice, care, deşi afirmă una are pur şi simplu alergie la profesionalism şi valoare. Comunismul, în ultima lui parte, încerca să recruteze oameni dintre cei care se dovedeau profesional mai valoroşi. Şi acum respectul pentru muncă. La distanţă de 2-3 zile apar două veşti:

a) venitul minim garantat creşte până la un anumit nivel;

b) cadrele didactice din şcolile cu mai puţini elevi nu au asigurat bugetul de salarii pe ultimele trei luni.

Adică cei care n-au lucrat niciodată, nici când Miliţia îi prindea şi încerca să-i oblige la muncă, cei care trăiau din ciordeli au asigurat un venit care este cam acelaşi cu salariul unui dascăl, cu salariul unui medic rezident (după 18 + 4 ani de şcoală), cu salariul unui angajat care lucrează la patron 12 ore pe zi. Are cineva obrazul să vorbească despre calitatea învăţământului? Are cineva obrazul să se plângă de faptul că medicii ne părăsesc, că cei mai buni copii ai naţiei se duc pentru totdeauna, cu efecte catastrofale pentru viitor? Se poate plânge cineva fără să roşească de slabul randament în muncă a lucrătorului român în România? De 22 de ani munca este batjocorită zi de zi, la toate nivelele. La nivel comunal, din raţiuni electorale primarii au grijă doar de asistaţii sociali, iar apoi angajează pe banii celorlalţi oameni să facă lucrările pe care trebuie să le facă asistaţii social. În România munca este batjocorită. I se refuză până şi locul în societate. Nici acum nu se înţelege că cel mai important lucru pentru România este numărul de locuri de muncă şi creşterea acestui număr. Nici acum nu se înţelege că deznaţionalizarea economiei a însemnat distrugerea ei cu anularea locurilor de muncă. În loc să se caute soluţii pentru eficientizarea întreprinderilor care au mai rămas, se taie din numărul de locuri de muncă, intrându-se într-un cerc vicios, care duce la faliment. În ceea ce priveşte respectarea regulilor este şi greu să mai vorbeşti, când vezi judecători, procurori, poliţişti, militari, episcopi (!) etc... făcând deliciul presei de scandal. În ceea ce priveşte evoluţia statală a românilor, două capcane uriaşe: preşedinţia parlamentară şi, dacă regionalizarea nu se va reduce la regionalizarea dezvoltării, va conduce în final la dezmembrare. Condiţiile psihologice ale populaţiei (mai ales lehamitea) sunt pregătite. Conştientizează guvernanţii că suntem porniţi într-o direcţie greşită şi că au obligaţia, sarcina istorică - şi dacă o vor face, onoarea istorică - de a reorienta nava, de a-i da o altă direcţie?