Pustiu alb, în care lumea nu-i decât o zgomotoasă şi găunoasă pată cenuşie... horă de îngeri nebuni peste suflete stătute... şi, dincolo de toate, broboada de sfinţenie a colindelor, încă aninată de-un capăt de cetină ninsă... Iarna, numai iarna, vine şi stăruie obsesiv în minţi o întrebare amară şi îngheţată ca ochiul vânătorului alungat de Artemis pe cer: de ce ia Dumnezeu tot?
Se dă timpul peste cap şi se face anul nou şi nu uităm să punem pe masă pahare cu vin roşu. Cine ştie, vorba lui Nichita, dacă le-o fi sete - şi vor veni să-l bea? Întâiul va fi, de bună seamă, prea grăbitul luptător cu inerţia din Poiana Mărului, coborâtorul din veşnic tulburătoarea rapsodie a pădurilor nordului românesc, Nicolae Labiş cel cu-n zurgălău în inimă, ridicat din somnul brazilor troieniţi pentru a da veste, dintre cerbi, şi râşi, şi căprioare, că oaste nouă s-a ridicat să-nfrunte greşeala, minciuna şi groaza întru "Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!" Arghezi va zâmbi hoţeşte pe sub mustaţă la vederea trufaşului marş al tinereţii, la care, din fum de cafenea, va privi îngăduitor Ion Barbu; şi-amândoi sfădiţii cei iubitori de câini vor tresări la adierea tăcută a înălţatului Lucian Blaga, din bârlogu-i clujean, o clipă doar aripile adăstându-i peste un templu al cărţii...
Legănând câte-o puşcă pe hotarul graiului vechilor cronicari de la curţile Moldovei, Creangă şi Sadoveanu, răspopitul după o vânătoare de ciori de pe turla unei biserici, iar părintele Jderilor după una de cocoşi de munte pe valea Frumoasei, grăbesc către "Bolta Rece", unde prinţul Nichita veghează la împăcarea lui Moromete cu Bozoncea. Şi lor li se alătură alţi hărăziţi de Domnul să fie magii ce-aleargă, călăuziţi de Orion, în întâmpinarea celui de-al şaptelea copil al Ralucăi şi-al lui Gheorghe Eminovici, copil sortit să împlinească, aşa cum nimeni altul n-a mai făcut-o, Testamentul Văcărescului...
Tare singur trebuie că e Dumnezeu, de vreme ce-i cheamă grăbit la el pe cei mai buni. Poate pentru a nu-i lăsa de tot pradă unor semeni cel mai adesea ingraţi. Sau poate pentru a-i strânge în pumnul de stele pe care, în iubirea-i fără margini, îl aruncă, la fiecare 15 ianuarie, pe cerul sufletului românesc... Anul cel nou se naşte pentru noi, românii, odată cu Mihai Eminescu. Repetabila întâlnire cu el e prilej pentru o întăritoare baie de puritate, din ce în ce mai necesară. Asta, oricât s-ar chinui unii să ne smulgă aripile ce ne înalţă deasupra mizeriilor clipei. De aici, cred, dorinţa de făurire a unei lumi nealterate, în care stau alături reperele noastre esenţiale, la Cina cea de Taină a spiritului românesc.
Provocările civilizaţiei contemporane, ritmul sinucigaş în care sunt ele născocite de un om tot mai avid de nou, de altceva - în fapt, un lamentabil încremenit la nivelul formelor, al culorilor ţipătoare, bune să fure ochii şi să lase creierul şi sufletul în letargie, tot ceea ce implică globalizarea, mercantilismul epocii - fals botezat pragmatism şi ridicat la rang de supremă virtute -, impactul acestui vârtej asupra unui popor rupt de mersul lumii până acum nişte ani şi de atunci încoace blocat într-o uluială tâmpă, din care iese doar pentru a maimuţări - toate acestea stau la originea unei crize a spiritului.
"Despre ce literatură şi artă se mai poate vorbi în acest imperiu al superficiului devastator?", se întreba C.T. Popescu. Probabil că suntem cobaii unui experiment unic: revenirea la animalitate, nu la nivelul unor indivizi sau al unor grupuri, aşa cum s-a întâmplat de câteva ori în istorie, astfel fiind posibile catastrofe ce-au îngrozit omenirea, după care, însă, şi-a revenit. Dar a învăţat ceva din ele? Sau, în iureşul nebun al prezentului, uităm? Suntem, aşadar, ţinta a ceea ce O. Paler numea "neobarbarie", care, "spre deosebire de barbaria clasică, atacă dinăuntrul civilizaţiei". Smintita cursă către nicăieri a omului contemporan cred că ne va apropia mai mult de omul Eminescu şi de scrisul lui, precum şi de ceilalţi frumoşi dăruiţi limbii române. Pentru că, după cum remarca fostul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, "între atâtea fenomene perisabile, vulgare, omul simte nevoia unei sfinţiri prin asumarea directă a marilor valori".
Rostul zilelor mari din viaţa unui neam acesta este: să ne amintească faptul că nu suntem nişte atomi haotici, ci verigi dintr-o înlănţuire căreia suntem datori a-i garanta permanenţa, sub steaua călăuzitoare a câtorva repere esenţiale, fără de care n-am mai fi noi înşine.