Sensul etimologic al termenului de partid derivă din latinescul "pars", care înseamnă parte (dintr-o anumită grupare socială). Conceptul de "partid politic" semnifică o comunicare conştientă a reprezentanţilor unei grupări sociale, întemeiată pe interese şi ţeluri comune, pe reguli şi norme de funcţionare, care să ducă la cristalizarea, sub raport organizatoric şi instituţional, a activităţii politice.

Având la bază ideologii şi programe specifice, partidele influenţează masele spre a participa la "luptele electorale", obiectivul lor fundamental constituindu-l cucerirea puterii, iar după ce ajung la putere întreaga lor activitate este îndreptată pentru conservarea şi justificarea menţinerii la putere o perioadă cât mai lungă de timp. De regulă, programele şi ideologiile partidelor politice cu un caracter demagogic fiind prezentate într-o lumină optimistă, cu scopul de a camufla adevăratele lor obiective, astfel că nu trebuie crezute pe cuvânt, pentru că partidele reprezintă interesele claselor şi grupurilor sociale cărora le aparţin şi nu interesele întregii societăţi, în ciuda faptului că afişează denumiri de "partide populare", "partide democrate", "partide social democrate", "partide creştine", "partide socialiste", "partide liberale" etc. Prin aceste denumiri se urmăreşte distragerea atenţiei oamenilor de la adevăratele lor mobiluri şi atragerea sub influenţa lor a oamenilor, mai ales în timpul campaniilor electorale, când mijloacele şi metodele folosite nu cunosc limite, sub aspectul formelor pe care le îmbracă, al demagogiei, frazeologiei şi promisiunilor.

Adevărata faţă a partidelor politice se vede, însă, după cucerirea puterii, când o amnezie generală se aşterne şi îi cuprinde pe toţi "miopia" şi "surzenia" împiedicându-i să-şi mai amintească de promisiunile făcute, privindu-i, pe cei ce i-au ales, ca pe nişte pigmei, oameni mărunţi, ce nu pot fi văzuţi şi auziţi de la înălţimea jilţurilor în care s-au instalat, astfel că aceştia pot să strige în pustiu că n-o să-i audă nimeni, până la noile campanii electorale, când demagogia, farfaronada şi cuvintele sforăitoare se revarsă, iarăşi, asupra bieţilor alegători, toropindu-i şi ademenindu-i, lăsându-se prostiţi şi păcăliţi, căci aşa este omul - uită repede, iar partidele politice ştiu asta foarte bine şi profită din plin de memoria scurtă a alegătorilor. După ce ajung la putere, partidele politice folosesc statul şi structurile sale ca instrumente pentru satisfacerea intereselor lor, elaborează politici economice care să-i favorizeze pe exponenţii lor şi să le permită acapararea a cât mai multor bogăţii în timpul cât sunt la putere. În acest timp, partidele din "opoziţie" încearcă să profite de orice greşeală sau nerealizare a puterii, pe care le "trâmbiţează" cu mare zgomot, încercând să scurteze această perioadă, spre a ajunge cât mai repede la "osul de ros" destinat, invariabil şi incontestabil, puterii.

Fiindcă la noi în ţară opoziţia este inexistentă, rolul acesteia a fost preluat de "imparţialul" şi „echidistantul" preşedinte al ţării, care îi "biciuieşte" pe guvernanţi şi, mai ales, pe şeful guvernului cu o râvnă şi cu o frecvenţă demne de "admirat" astfel înţelegând preşedintele rolul său în asigurarea echilibrului politic şi stabilităţii sociale, iar "puterea", deşi este covârşitoare, înghite (probabil cu sughiţuri) bobârnacele şi jignirile usturătoare ale preşedintelui, fiind parcă, anchilozată sau hipnotizată. Nu este, însă, mai puţin adevărat că în unele privinţe preşedintele are dreptate, mai ales în ceea ce priveşte slăbiciunile acesteia în faţa "zidului" de netrecut pe care şi l-a construit preşedintele prin acapararea unei părţi cu greutate în justiţie, a serviciilor secrete şi a altor instituţii ale statului, pe care le controlează şi le foloseşte după propria-i voinţă şi plăcere, iar spre ruşinea ei, puterea stă neputincioasă, nemulţumindu-şi şi dezamăgindu-şi "suporterii" care au început să se cam sature de slăbiciunea acesteia şi de lipsa de reacţie concretă şi nu prin "dialog la distanţă" între premier şi preşedinte.

Oamenii au început să se lămurească de modul în care partidele politice au înţeles să rezolve problemele şi să apere interesele vitale ale acestora, şi, fiind dezamăgiţi, şi-au îndreptat atenţia spre stat ca instituţie suprastructurală (deasupra tuturor structurilor politice şi sociale, juridice, religioase etc) şi ca instrument de organizare şi de funcţionare normală a sistemului social în totalitatea sa, precum şi de integrare a tuturor membrilor societăţii, cu drepturile şi cu obligaţiile lor, în acest sistem, astfel ca toţi membrii sistemului să contribuie la propăşirea acestuia, prin capacităţile lor fizice şi intelectuale, puse în mişcare de stat. De asemenea, dacă partidele politice vin în faţa oamenilor cu programe fanteziste pentru a-şi atrage masele de partea lor, statul trebuie să vină cu programe realiste şi temeinic fundamentate. Teoria conform căreia "statul trebuie să-şi ia mâna de pe economie" este dăunătoare, deoarece în economia de piaţă în care „reglarea" se face posteriori, prin acţiunea legii valorii, statul trebuie să intervină prin pârghiile sale economico-financiare pentru a asigura o repartizare judicioasă a mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă pe diferite ramuri, în funcţie de nevoile sociale, deoarece "indicaţiile" pe care le dă legea valorii producătorilor, pe lângă că sunt, de regulă, tardive, sunt şi generale, oscilaţiile preţurilor în jurul valorii arătând, doar, că s-a produs prea mult sau prea puţin din anumite produse, dar nu arată cu cât anume trebuie redusă sau crescută producţia, astfel că producătorii privaţi măresc sau reduc producţia după cum consideră fiecare că este mai avantajos pentru el şi nu pentru societate. Modul imperfect în care se înfăptuieşte reglarea producţiei prin acţiunea legii valorii (prin indicaţii generale şi după ce producţia a fost creată, ceea ce duce la pierderi de muncă socială) vine să întărească ideea că încă este prematur şi dăunător să se vorbească despre reducerea rolului statului în economie, deoarece o lege cu acţiune spontană nu poate determina decât o dezvoltare spontană, ciclică a economiei, fără a ţine seama de nevoile sociale (ci de interesele producătorilor).

De aceea, planificarea producţiei trebuie să aibă la bază studii de piaţă efectuate de instituţii specializate şi de specialişti în marketing, care să-i îndrume, să-i orienteze pe producători în stabilirea volumului şi structurii producţiei. Acei producători care se bazează numai pe reglarea spontană (în momentul în care marfa a ajuns pe piaţă şi se confruntă cu cererea), vor avea de pierdut, comparativ cu cei ce-şi vor baza producţia pe studii de piaţă (atât internă, cât şi externă), astfel că un institut central al statului pentru studiul pieţei ar fi de mare folos producătorilor şi comercianţilor. Deci, rolul statului în economie este acela de a "corecta" acţiunea spontană, ulterioară, şi, uneori, oarbă a legii valorii (cererii şi ofertei) în producţia de mărfuri prin intermediul pârghiilor financiare (monetare, bugetare şi fiscale), de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti, în funcţie de priorităţi şi necesităţi şi nu lăsate la voia întâmplării, spontanului şi hazardului.