Românii bejeniţi în statele latine din UE sunt percepuţi, în cel mai bun caz, drept rude sărace şi inoportune, iar succesul integrării lor depinde, în mare măsură, şi de politicile adoptate de fiecare stat gazdă în parte.

În mod normal, migraţia românească s-a orientat, cu predilecţie, spre zonele unde limba era cât de cât accesibilă. Nu e de mirare că Italia, Spania sau Franţa au devenit destinaţii preferate. Franţa s-a confruntat cu ceea ce se întâmplă acum în Italia încă din 2000-2002, când romii invadaseră Parisul şi Lyonul, fiind ubicui în staţiile de metrou sau pe lângă obiectivele turistice, agasând trecătorii cu insistenţa lor. Ulterior, românii au devenit cunoscuţi în presa din Hexagon din cauza micii infracţionalităţi, "specialitatea" lor fiind distrugerea parcometrelor.
Cu toate acestea, Franţa a reuşit să gestioneze situaţia, autorităţile luând măsuri drastice în privinţa îndepărtării imigranţilor, motivate tot de situaţia alarmantă a unora dintre compatrioţii noştri. Salutată de unii francezi, măsura a fost însă contestată puternic de alţii. Astfel, în iunie anul acesta, asociaţiile pentru susţinerea drepturilor străinilor au depus chiar o contestaţie la Consiliul de Stat, cea mai înaltă autoritate administrativă din Franţa, reclamând o reglementare care îi vizează pe cetăţenii români şi bulgari. Organizaţia Cimade, Federaţia asociaţiilor de solidaritate cu muncitorii străini (Fasti), Grupul de intervenţie şi susţinere a muncitorilor imigranţi (Gisti) şi Liga drepturilor omului au contestat decretul privind modalităţile de acodare a dreptului de rezidenţă şi de expulzare a cetăţenilor români după 1 ianuarie 2007, adoptată la 22 decembrie 2006. Într-un comunicat comun, asociaţiile arătau că decretul "încalcă dreptul la liberă circulaţie al românilor şi bulgarilor, noi cetăţeni ai Uniunii Europene". "Ordonanţa interpretează restrictiv dreptul comunitar. Măsurile tranzitorii care se aplicau deja celor opt state central-europene devenite membre UE în 2004, evident aplicabile şi cetăţenilor români şi bulgari, sunt agravate de un text care îndeamnă autorităţile locale să se concentreze pe măsuri de îndepărtare a străinilor", subliniază comunicatul comun al asociaţiilor.
În ultimii ani, cetăţenii români şi bulgari au reprezentat o parte importantă a celor expulzaţi din Franţa. Potrivit Cimade, în 2006 românii şi bulgarii au reprezentat "cel puţin 20 la sută dintre cele 24.000 de expulzări". "Prin dispoziţiile introduse la începutul anului 2007, Ministerul francez de Interne vrea să continue politica de îndepărtare a acestor cetăţeni, deşi situaţia juridică s-a schimbat prin aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Cerem ca această ilegalitate să fie constatată de Consiliul de Stat", susţineau reclamanţii.

Comparativ cu Italia, decretul emis de guvernul francez a fost gestionat în linişte, romii fiind trimişi acasă cu acceptul lor, după ce au primit o sumă de bani.
În schimb, italienii par depăşiţi de situaţie. În primul rând, ei nu au reuşit să monitorizeze situaţia românilor aflaţi în Italia. De exemplu, faptele de natură penală comise de aceştia nu au fost centralizate, fiind selectiv şi, de multe ori, trunchiat prezentate de mass-media. Institutul Naţional de Statistică din Italia susţine că numărul total al cetăţenilor români aflaţi în Italia este dificil de furnizat în acest moment, întrucât evidenţa lor nu mai este ţinută de Ministerul de Interne, ci a trecut la autorităţile locale.
Cazul Nicolae Romulus Mailat, care a isterizat societatea italiană, reprezintă numai vârful aisbergului, el fiind precedat de o serie de articole despre infracţionalitatea românilor. Pe acest fond, exploatarea mediatică a dosarului Mailat, livrat spectaculos, a inflamat opinia publică obligând autorităţile să reacţioneze prin emiterea unui decret-lege de îndepărtare a imigranţilor nedoriţi. Probabil, italienii nu au nimic cu imigranţii - fie ei români, marocani sau albanezi - care lucrează şi încearcă să-şi facă o viaţă mai bună, însă, la fel ca şi românii, strâmbă din nas atunci când mizeria făcută de străini nu este strânsă.
Trebuie să recunoaştem că nici în România ghetourile nu sunt privite cu indulgenţă, zone precum Ferentari, Rahova din sectorul 5 al Bucureştiului fiind rău famate şi ocolite după anumite ore. În urma scandalului generat de cazul Mailat, televiziunile din Italia au relatat, obsesiv, poveşti ale unor familii de romi, care păreau că vorbesc mai corect limba italiană, decât pe cea a ţării ai cărei cetăţeni sunt şi asta pentru că locuiesc de foarte mulţi ani în Peninsulă.
După câteva zile petrecute în Peninsulă, impresia este că majoritatea italienilor sunt prietenoşi şi exuberanţi şi nu sunt reticienţi atunci când un turist român le cere ajutor, unii dintre ei fiind chiar curioşi să afle detalii despre România, nivelul de trai sau locuri de vizitat. Există, este adevărat, şi reversul medaliei: excesele românilor se întâlnesc, uneori, cu excesele italienilor. Nu mai târziu de duminică, doi tineri români au fost înjunghiaţi în apropierea oraşului italian Torino, sporind astfel statistica neagră a incidentelor în care românii devin victime.
Pe de altă parte, nu trebuie ignorată responsabilitatea autorităţilor de la Bucureşti. Poate problema generată de decretul emis de guvernul italian ar fi fost altfel rezolvată, dacă de problema migraţiei s-ar fi ocupat un ambasador, iar nu însărcinatul cu afaceri al Ambasadei României la Roma, Radu Horumba, depăşit în mod evident de situaţia creată de cazul Mailat. E inutil de amintit că postul de ambasador la Roma este vacant de opt luni, iar cetăţenii români aflaţi în Italia nu o dată s-au declarat nemulţumiţi de indolenţa reprezentanţelor diplomatice din Italia. Dar aceasta nu scuză neputinţa diplomaţilor români în capitala Italiei de a răspunde eficient la o situaţie de criză şi, în consecinţă, reprezentanţii Ambasadei la Roma au picat testul diplomaţiei.

Rămâne ca fiecare dintre noi să înveţe ceva din acest episod trist. Altfel riscăm să devenim, cu toţii, "barbarii" gintei latine.