Revista România literară reapare în 2023 după o lună și jumătate de vacanță nefirească, fără precedent în cei peste 50 de ani de existență a seriei postbelice. Poate că are probleme interne, poate că trece printr-o criză financiară, poate că echipa e cam obosită sau poate e neîncrezătoare că merită să apară în perioada sărbătorilor de iarnă. A fost, totuși, Târgul Gaudeamus în decembrie, despre care ar fi fost important să relateze ceva. A repornit postul TVR Cultural de la 1 decembrie. Deci alții nu sunt chiar atât de sceptici încât să creadă că între 2 decembrie și 13 ianuarie trebuie să intrăm în bârlog. În sfârșit, e bine că România literară și-a revenit la viață, chiar dacă a trecut peste două dintre cele mai importante evenimente culturale ale perioadei sale de hibernare. Revista are propriile neliniști, întrebându-se ce trebuie făcut pentru o mai bună prezență a literaturii române. Răspunsurile merită citite, deși unele sunt pe deplin visătoare și nerelevante pentru subiect. Unul mi-a atras atenția mai mult decât celelalte. E al marelui critic Mircea Mihăieș, de la poliția de moravuri a Uniunii Scriitorilor din România (=USR).

Anglistul și americanistul deplâng pierderea prestigiului scriitorului român, complet ignorat de presa cotidiană, de televiziuni, de clasa politică. Avem ca exemplu faptul că moartea a doi mari scriitori români, Eugen Simion și Dumitru Radu Popescu, a trecut neobservată și necomentată așa cum s-ar fi cuvenit. E adevărat. Criticul amintește funcțiile importante pe care le-au deținut aceștia: unul de președinte al Academiei Române, altul de președinte al USR. Nimeni nu a fost mișcat nici de rolul important pe care l-au deținut în viața culturală, nici de opera lor. Dar oare Mircea Mihăieș și România literară au fost? Polemistul nostru de mare ispravă recunoaște că, în privința lui Eugen Simion, a scris „de prea multe ori despre decăderea morală și abuzurile lui inimaginabile pe când era viu”, iar despre D.R. Popescu notează că proza și teatrul lui nu i-au trezit niciun entuziasm, dar scriitorul era un om bun, „o prezență decentă, agreabilă”. Cu toate acestea, memoria lor ar merita onoruri. Disprețuiți de revista breslei, să fie cinstiți de alții. Calomniatorul e generos.

Despre Eugen Simion România literară nu a scris nimic în peste 20 de ani de zile, iar la moartea lui a improvizat niște articole strepezite, oarecum în compensație să nu se facă de râs, după ce zeci de ani nu a beneficiat decât de atacurile polițistului nostru de moravuri, cărțile (15-20) fiindu-i sistematic ignorate, nici măcar semnalate ca apariție. Ce să mai aștepți de la alte instituții publice?

Mircea Mihăieș este obsedat de Academie. Suferă că nu a luat premiul Academiei (îl va lua curând, dacă i-au dispărut obstacolele), după ce a luat câte premii a vrut, dintre cele orchestrate de USR. I-a calomniat pe toți cei despre care a crezut că îi stau în cale: pe Augustin Buzura l-a făcut comunist, iar pentru Nicolae Breban a scris cel mai urât pamflet, publicat cu larghețe de România literară. Pe alții, despre care speră că îl vor susține în drumul lui spre înalta societate, i-a îmbrobodit și le-a urzit laude prin delegație, în publicația lui de la Timișoara, unde nu scrie, pentru că nu ar avea vizibilitate (e un redactor-șef decorativ). Un intrigant din categoria lui Colorian Foldea!

Ce rol mai joacă artistul în societatea actuală românească? – se întreabă marele nostru uneltitor și urzitor de glorii. Niciunul – evident! Ce rol să joace marii scriitori Dumitru Țepeneag, Norman Manea, Virgil Tănase, Petru Popescu, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, dacă în cea mai importantă revistă a USR sunt complet ignorați? Am aflat ceva în România literară despre Paul Goma, măcar despre moartea lui, dacă nu despre cărțile lui? Și lista e lungă, mult mai lungă. Critici ca Mircea Mihăieș, care nu citesc literatura română decât cel mult cărțile prietenilor, își permit să ponegrească scriitorii de prim-plan. Cum să fie atunci onorați de publicații politice sau de televiziuni comerciale?

Zice răsfățatul nostru: „Într-un astfel de mediu, când scara valorilor s-a prăbușit, normalitatea s-a pitit rușinată, incapabilă să facă față asaltului deșănțării, mitocăniei, trivialității și obscenității publice”. Mie mi se pare că despre sine vorbește, iar printre urmașii lui Pocitan (așa se intitulează articolul ipocrit) se poate așeza pe sine însuși, cel care și-a făcut un program din denigrarea scriitorilor români de prim-plan. Eugen Simion, Augustin Buzura, Nicolae Breban sunt victimele marii lui admirații pamfletare.

Din păcate, nu doar din scrisul lui Mircea Mihăieș se degajă o imagine pocită a literaturii române, ci și din paginile României literare, unde sunt ignorați zeci de scriitori care ar merita alt tratament, altă apreciere.

Cu Mircea Mihăieș solist la trâmbița invectivelor, România literară s-ar numi mai potrivit Mânia literară.