După dispariția lui Nicolae Manolescu, în martie 2024, Gabriel Chifu i-a luat locul, în mod firesc, la „România literară”, ca editorialist și notițier de serviciu pe ultima pagină. Observ o tendință împăciuitoristă din ce în ce mai apăsată în programul său de redresare a revistei, ceea ce dovedește că sub directoratul lui Nicolae Manolescu adversitățile se accentuaseră prea mult. Acoliții plusaseră și ei prea mult, pentru a-și dovedi fidelitatea și vitejia, pentru a se iți care mai de care mai tare în ochii șefului, pentru a fi remarcați și premiați (și recompensele veneau generos din partea patronului). Gabriel Chifu formulează o nouă direcție, proclamă o politică a destinderii, ca răspuns la o conflictualitate extinsă, profund nocivă.

Citez mai pe larg din editorialul Viața literară la zi, numărul 6-7 din 7 februarie 2025, pentru a face apoi câteva comentarii pașnice, constructive:

„Există metode de a ne opune acestei neîncetate degradări a spațiului literar? Ar fi multe de întreprins. Dar eu, unul, aș începe cu câteva acțiuni simple și realizabile la nivel individual. Întâi, ar fi o schimbare de mentalitate: să ne străduim să înlocuim invidia-ura-egoismul ca moduri de a fi cu alte sentimente – civilitatea, respectul față de ceilalți. Apoi, să ne dezvoltăm capacitatea de a recunoaște valoarea celorlalți, de a recunoaște izbânda literară oricui ar aparține ea, și neprietenilor (mai ales, lor!)

Cum am putea realiza efectiv lucrul acesta noi, redactorii unei reviste literare? De exemplu, publicând textele bune, indiferent de cine sunt semnate și scriind cu atenție, cu înțelegere, fără prejudecăți, despre toate cărțile care ajung la noi, indiferent cine sunt autorii, prieteni sau neprieteni.

Deschiderea revistei spre cercuri cât mai largi de creatori este un punct principal în programul editorial al revistei noastre.”

Frumos gândit! Frumos spus! Puțin cam idilic și cam utopic, dar asta i se întâmplă întotdeauna omului prea bun la suflet și prea generos în intenții.

 

O politică a destinderii

Analizând declarația atât de patetică, trei chestiuni rezultă:

1. Dacă acum începe strădania de a înlocui ura și egoismul cu civilitatea și respectul, dacă de acum încolo „dezvoltăm capacitatea de a recunoaște valoarea celorlalți”, inclusiv a neprietenilor – înseamnă că până acum nu au existat aceste preocupări. Logic, nu? Mergând mai departe pe firul mărturisilor involuntare, asta ar însemna o neintenționată recunoaștere a greșelilor anterioare. Deci, revista își va schimba în bine atitudinea, cum nu a avut-o până acum. Splendid! Îmbucurător!

2. Redacția va publica textele bune indiferent de cine vor fi scrise, fără opreliști și prejudecăți. Excelent! Numai că redacția nu trebuie să fie pasivă, să aștepte să vină textele bune, trebuie să le caute, să le ceară, să le solicite! Un spirit activ de explorare ar fi necesar. O revistă nu se face cu ce pică. Trebuie să vrei să obții anumite colaborări. Iar colaborările bune ar putea veni și de la... neprieteni, cu condiția de a fi invitați, solicitați, convinși, îmblânziți. Ceea ce e foarte greu pentru orgoliile noastre.

3. Cronicarii revistei vor scrie „cu înțelegere” și multă atenție „despre toate cărțile care ajung la noi, indiferent cine sunt autorii, prieteni sau neprieteni” (mai scrie Gabriel Chifu). Dar cum să ajungă cărțile neprietenilor în redacție? Ajung numai cele ale prietenilor! Prin urmare, scriem numai despre acestea din urmă. Mi-ai trimis cartea – cercetez, citesc, probabil scriu; nu mi-ai trimis-o – nu știu, nu cunosc, nu există, sigur nu scriu! Aceeași observație ca la punctul 2: informația, cărțile trebuie căutate, există multe alte cărți bune pe lângă cele primite la redacție. Dacă cronicarii revistei nu știu acest lucru elementar, atunci poate și-l vor asuma ca principiu de acum încolo.

Dacă tot ne-am lungit cu vorba și observațiile, să mai adăugăm una, privitoare la ultima frază citată. Merită citită, răscitită, declamată, eventual pusă ca moto cel puțin pentru anul în curs: „Deschiderea revistei spre cercuri cât mai largi de creatori este un punct principal în programul editorial al revistei noastre.” Ar fi colosal! Miză „uriașă”! – cum ar emfatiza un jurnalist tv, pentru care orice știre trebuie să fie „o bombă”.

Asta chiar că-i „nucleara” lui Gabriel Chifu: să deschidă revista „România literară” „spre cercuri cât mai largi de creatori”. Eu vă iubesc pe toți! – parcă ar vrea să spună Gabriel Chifu – dar alții nu mă lasă! Cine?

Dacă-i vom vedea în paginile revistei pe Nicolae Breban, Dumitru Țepeneag, Petru Popescu, Norman Manea, Sorin Alexandrescu, Eugen Uricaru, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Doina Ruști, Stelian Tănase, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Dan Lungu, Cristian Tudor Popescu, Simona Antonescu, Aura Christi, Mirela Roznoveanu, Radu Țuculescu, Radu Pavel Gheo, Bogdan-Alexandru Stănescu (momit cu o nominalizare la scriitorul lunii decembrie 2024), Cristian Fulaș, Octavian Soviany și pe alții ca ei, atunci vom crede că, într-adevăr, s-a schimbat ceva. Iată o listă posibilă de scriitori ce trebuie solicitați, intervievați, pe lângă conformiștii de serviciu sau obișnuiții casei sau neutrii căldicei.

O revistă mare, bună, deschisă și cuprinzătoare nu poate exista fără marii scriitori români ai momentului, fără informații despre ei, dacă nu pot fi obținute colaborări sau interviuri. Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Ion Pop au fost recâștigați lăudabil în cuprinsul revistei, după perioade de ostilitate. Paginile din mijlocul revistei trebuie să fie ale marilor noștri scriitori, cărțile lor trebuie să devină evenimente editoriale susținute de revista centrală a USR.

O revistă mare cu scriitori mici?

Într-o notă de ultimă pagină, cu câteva luni în urmă, citeam că „România literară” e o revistă de grup, nu o revistă de gașcă, așa cum o acuză răuvoitorii. Dar, mă întreb, ca revistă centrală a Uniunii Scriitorilor, poate fi „România literară” o revistă de grup? Și, din păcate, o revistă de grup foarte restrâns! Arată destul de prost campania de a-l face academician pe Mircea Mihăieș (prin elogii deșănțate), pentru a-i plânge apoi de milă că nu a reușit. Lângă un prozator gonflabil (Gabriel Chifu) avem și un critic gonflabil (Mircea Mihăieș), ambii supralicitați cu o obstinație demnă de o cauză mai bună.

Dar acum revista se revizuiește, se deschide! Va fi a „tutulor”! Lăsați poeții și prozatorii să meargă la „România literară”! Vor fi primiți cu brațele deschise! Iar dacă nu vin de bună voie, chemați-i, anunțați-le cărțile și proiectele, întrebați-i ce mai fac, ce mai gândesc. Nu apelați tot la aceiași colaboratori obosiți și rutinați. Nu vă acoperiți cu interviurile scriitorilor traduși, care nu pot substitui prezența scriitorilor noștri de prim-plan.

Soluția nu e consolarea mediocrităților fidele. Deși asta a fost o practică perversă și pe vremea lui Nicolae Manolescu. Politica porților deschise e o capcană interesantă. Avem mari scriitori, mult prea tăcuți și uitați de principala revistă a USR.

Deocamdată, în 10 februarie 2025, tocmai în ziua în care și-a anunțat demisia președintele Iohannis, când scriu aceste rânduri, constat, cu un entuziasm nețărmurit, că Gabriel Chifu, cu cele mai bune intenții, a declanșat o nouă direcție la „România literară”. Îi rămâne puțin lucru de făcut, ca în cazul politicienilor: să pună proiectul și declarațiile în practică.

Defectele politicienilor (printre ele, demagogia e la mare cinste) sunt întotdeauna și defectele noastre. Numai că noi le vedem ca fiind numai ale lor.

Nu ați văzut scriitori liberali vajnici în teorie, adepți ai deschiderilor, ai schimbărilor și ai reformelor, dar care țin morțiș (adverbul e foarte potrivit aici!) să se eternizeze într-o funcție, oricât de mică (șef de Uniune, șef de revistă, șef de filială)? Cred că România sau, mă rog, Uniunea Scriitorilor din România, mai dețin un record interesant: avem cei mai mulți șefi de reviste și de filiale peste 75-80 de ani! (buni scriitori, fără îndoială, dar eternizați în funcții, percepuți ca baroni). Fenomenul se întâlnește prea frecvent în mediul USR. Dar știți de ce? Primim subvenție de la stat și nu ne doare capul. Mai adăugăm la pensie și la indemnizația de merit un mic salariu de șef de revistă, plus alte mici beneficii. Ca în cazul cumularzilor din politică, profitori și baroni detestați.

E cea mai mare glorie pentru un scriitor liberal să moară într-o funcție, să stea acolo până la adânci bătrâneți, să nu cedeze locul cuiva, care, în mod dubios, s-ar putea să nu fie liberal, deci ar pune instituția în pericol. A ține morțiș de o funcție, oricât de mică: eroism cultural liberal, autoironic pentru o profesie liberală.

„România literară” va dăinui. Gabriel Chifu, cu toată oastea domnului, se luptă morțiș să dăinuiască. Ne-o imaginăm înscrisă în Programul Național de Redresare și Reziliență. Ca toată țara! Adică, pe scurt, în PNRR – pentru cunoscători.