Boala (securismul) a fost numită, definită și descrisă ca atare de către directorul SRI, Eduard Hellvig, nu cu multă vreme în urmă, într-un raport în parlament. Nu e greu să acceptăm că există. Ea are antecedente în vechiul regim. Era teama urmăritului sau supravegheatului de Securitate. Dar era mai mult decât atât: era suspiciunea generalizată că ți se putea face un rău dacă îți exprimai convingerile despre partidul comunist și despre ilustrul său conducător. Era un sindrom individual, cu o răspândire colectivă foarte mare. Generațiile tinere de azi nu pot înțelege frica de Securitate și e bine că ea a dispărut. Azi securismul are mai mult o accepție de organizație politică amestecată ocult în deciziile guvernului, parlamentului, președinției.

Cel mai bine ar fi să cităm chiar explicația directorului SRI, mai clară decât ipotezele mele. Securismul este definit în esența lui ca un „virus periculos”, transmis dinspre trecut spre prezent, expresia unei mentalități depășite: „Securismul este acea idee care presupune utilizarea traumelor societăţii din perioada comunistă pentru a crea, foarte abil, tocmai o reflexie de tip totalitar. Este acea idee că în spatele a orice, se ascunde un interes obscur şi neapărat de rea intenţie, că există duşmani în interiorul României, duşmani cu care trebuie să ne luptăm. Securismul este procesul de intenţie fără dovezi, manipularea adevărului şi întreţinerea unui conflict artificial între părţi ale societăţii, între societate şi instituţiile statului, între indivizi şi societate. Securismul sapă la temelia oricărui demers de democratizare, ne vrea ţinuţi pe loc şi în conflict unii cu alţii. Securismul are abilitatea de a se prezenta ca un medicament, când în realitate este virusul însuşi”.

Pe scurt, securismul ar fi sindromul unei societăți controlate ideologic, politic, social, economic, cultural, la toate palierele. O societate controlată și dirijată într-un scop ce-i poate fi străin (de pildă, în perioada stalinistă, o Românie subordonată Moscovei). Deci, în mod evident, securismul este un virus antidemocratic, doritor să manevreze conștiințele, intențiile, scopurile, sub aparența că ne apără de dușmanii societății și ai democrației. Așa a fost înainte de 1989. Securitatea trebuia să apere statul comunist, a cărui esență era dictatorul însuși. Nu puteai critica partidul comunist și conducătorul său, pentru că săvârșeai un atentat la siguranța națională, semănai neîncredere, demobilizai, destabilizai regimul, îndemnai la nesupunere.

Azi poți să critici orice partid, să contești liderii, să protestezi la inițiativele legislative, să denunți erorile. Oricum, nu mai contează deloc, dar absolut deloc. Nu te mai deranjează nimeni. Securismul se manifestă altfel: prin amestecul în deciziile la vârf. Cel puțin așa a consemnat presa inițiativele statului paralel, a grupului din sufrageria lui Oprea și a ghidajului în justiție săvârșit de oamenii lui Florian Coldea. Mărturisesc că am văzut în acele năravuri reeditarea puterilor Securității din anii 1950, puterea de a culege sau inventa probe, de a le instrumenta, de a acuza prin intermediari și, în cele din urmă, de a condamna adversarii politici sau pe cei care nu se conformează unei anumite direcții. Speculăm degeaba pe acest teren. Dosarele au fost îngropate sau mușamalizate. SRI-ul s-a retras din justiție, nu se mai amestecă, după cum a declarat directorul. Instituția se ocupă de dușmanii societății și ai țării, care nu trebuie căutați în interior. Poate că da, poate că nu. SRI-ul își spală onoarea și își apără demnitatea. Are suficient de lucru dacă își respectă statutul, în conformitate cu legile.

Îmi permit însă o reflecție periculoasă, pentru că ar putea părea subversivă. Securitatea a evoluat de la o instituție total aservită sovietismului la o instituție dedicată interesului național. Poate că ea a făcut posibilă Revoluția din decembrie 1989. Povestea este prea bine cunoscută. Interesul național este definit diferit de la o epocă la alta. Acum, SRI-ul este o instituție în serviciul europenismului sau al românismului? Știu: e o falsă dihotomizare și, prin urmare, o falsă întrebare. Interesul național ne dictează să fim europeni. Nu la suveranism mă gândesc, ci pur și simplu la pustiirea României, cu peste patru milioane de cetățeni plecați la muncă în străinătate. Ce Românie mai apărăm? Ce Românie mai construim? Ce Românie mai sperăm? România nu-i mai interesează nici măcar pe cetățenii ei, preocupați mai degrabă să răspundă la întrebarea lui Marin Sorescu: unde fugim de-acasă?

Da, sunt de acord: nu e treaba SRI. Dar a cui treabă este această tendință de subminare a interesului național în favoarea interesului european? Trăim într-o Românie în care toți cetățenii ei sunt liberi, fiecare în parte și toți la un loc, dar România însăși nu mai e liberă ca stat, parcă lucrează la propria subminare și distrugere. România moare, dar românii prosperă, cel puțin o parte dintre ei.

Cu un președinte neamț (cetățean român, evident), cu un director SRI neamț (cetățean român, evident), România nu poate merge decât spre Germania, adică spre Europa. Tendință valabilă, garantat benefică. Nu vreau să spun că ar trebui să facem altfel, pentru că altfel nu se poate. Europa e destinul nostru. Soarele nostru de la Berlin răsare. Dacă acolo e un guvern monocolor, avem și noi guvern monocolor. Dacă acolo e o coaliție de guvernare, avem și noi coaliție la guvernare. Sparanghelul ne cheamă la datorie, pe orice vreme, împotriva oricăror restricții.

 Lumina vine de la Bruxelles, via Berlin. Prin noi înșine nu mai putem face nimic. SRI-ul nu poate să facă altceva decât să vegheze ca noi să stăm cu față încotro trebuie, chiar dacă între timp ne fuge pământul de sub picioare. Securismul ne bântuie. Va mai exista oare o aripă a SRI, ca a Securității pe vremuri, care să se întoarcă și să ne întoarcă cu fața către România? Sunt speranțe că da, din moment ce însuși directorul SRI vorbește de un înțeles acceptabil al naționalismului, practicat în cadre rezonabile. De către cine?

Va mai veni vremea ca, pentru tot românul, soarele să răsară de la București, cum credeau Slavici și Eminescu, unul venind din Ardeal, celălalt din Moldova? E oare o dovadă de securism, reminiscență a trecutului, să credem că SRI-ul are o obligație de răspuns la această întrebare sau de sugerare a unei soluții? Cum putem apăra ideea națională, respectând ideea europeană?