Revista Familia a încheiat al treilea an din noua serie, începută în ianuarie 2021, în același regim de mediocritate cu care ne-a obișnuit. Părea să renască, își formulase niște premise promițătoare, pe care însă nu le-a respectat. Încet-încet, a luat-o pe calea improvizației de la o lună la alta, a optat pentru minima rezistență și efortul cel mai mic, făcând lunar un sumar nevertebrat din articole, poezii și proze, alăturate la întâmplare. Imaginea cea mai grăitoare ne-o oferă numărul triplu 7-8-9, iulie-august-septembrie, din acest an: o devălmășie de materiale adunate în grabă la plecarea în concediu sau după concediu; o erată (un fluturaș strecurat ulterior în revistă) ne avertizează că au fost încurcate poeziile lui Orlando Balaș cu ale altcuiva, simptomul indubitabil al superficialității, buimăcelii și indiferenței.

A devenit clar (cam după un an), cel puțin pentru mine, deși am avut mare încredere în el, că noul redactor-șef, prozatorul și traducătorul Mircea Pricăjan nu e capabil să susțină o strategie culturală și nu are diplomație redacțională – defecte grave pentru conducătorul unei instituții simbolice de mare prestigiu și tradiție seculară, cum este Revista Familia. Și-a pierdut elanul inițial, cu care voia să acapareze tot (marca revistei, prezentul și viitorul ei amanetat necunoscutului din clepsidră), să decidă tot de unul singur. Acum îl văd în retragere. El însuși a renunțat să mai scrie editorialele în care prezenta școlărește fiecare număr, în stilul anost de proces-verbal al unei secretare blazate. A renunțat la postura de june prim, cu fotografie de impiegat, care ne descrie mișcarea și așezarea textelor în cuprinsul bine controlat al revistei. Falsă impresie! Tocmai voința și claritatea unei direcții îi lipseau. După un an și ceva s-a retras din paginile revistei și veghează de la distanță (deși nu cred că e nevoie să vegheze, pentru că în devălmășie și la întâmplare lucrurile/textele merg singure) – după modelul lui Mircea Mihăieș de la revista timișoreană Orizont, care nu se compromite nici el să scrie în paginile revistei, ci doar la România literară. Mircea Pricăjan a ales liniștea casei și modestia penumbrei. Îl apără Victor Cobuz de la Observator cultural, cu elogii nemeritate.

Redactorul-șef s-a pierdut pe sine însuși, dar Revista Familia l-a pierdut și pe Mihai Maci, filosof și analist politic orădean, emigrat la revista 22, unde scrie constant. A făcut mai demult o dezbatere bună despre fenomenul Cancel Culture, pe vremea când aproape nimeni nu știa la noi despre ce e vorba și, la scurtă vreme, s-a retras din colectivul de colaboratori, nemaifiind înscris nici printre figuranții din pagina a doua.

Aproape pierdut pentru revistă este și Marius Miheț, lector la Literele orădene, detașat la Bratislava, când ar fi putut fi principalul cronicar literar, un factor coagulant în jurul căruia să se organizeze sectorul de critică. Așa, din lipsă de tact redacțional pentru fidelizarea lui, preferă să scrie la România literară, Contemporanul. Ideea europeană, risipindu-se și în alte părți, departe de casă.

"O revistă trebuie să îndeplinească din start cel puțin două exigențe elementare"

Actuala Revistă Familia îi ignoră cu voioșie pe toți poeții bihoreni importanți, absenți din paginile ei, în favoarea unor nume total necunoscute din alte zone, nume care au și ele dreptul la afirmare, dar alături de ele pot sta și valorile locale. Oradea și Bihorul au acum o pleiadă prestigioasă de poeți aflați la vârsta maturității depline, poeți care ar putea constitui o emblemă axiologică a revistei și a spațiului cultural din Vest.

Redacția se mândrește pe bună dreptate cu colaboratorii permanenți: Al. Cistelecan (istorie literară și din când în când câte o cronică de poezie), Marius Chivu (cronica volumelor de proză scurtă), Alex. Moldovan (cartea pentru copii), Florin Ardelean (cronica ideilor), Dan-Liviu Boeriu (cronicar literar și inițiator de interviuri, foarte necesare revistei; o izbândă e cel cu Gabriel Liiceanu), Andreea Pop (foarte bun cronicar de poezie) și alții. Toți ar fi foarte buni sateliți pe lângă un conținut coerent și bine articulat al revistei, conținut care lipsește sau este ezitant, vag, abia bănuit. Cu prea multe cronici omori revista și înlături publicul care vrea atitudini, idei, explicații despre mersul lumii actuale.

O direcție pe care și-o menține destul de confuz este aceea de a promova scriitorii din generația de mijloc, între 40 și 50 de ani, colegii de generație ai lui Mircea Pricăjan. Sunt sprijiniți prin lansări de carte și mici interviuri pe site-ul revistei. E o miză de urmărit. Dar lipsește consecvența unui punct de vedere critic, pe care l-ar putea susține foarte bine Marius Miheț, secondat de alte contribuții de pe același palier.

O revistă trebuie să îndeplinească din start cel puțin două exigențe elementare: 1. Să-și definească profilul, în funcție de care își stabilește programul, structura, subiectele abordate, colaboratorii; 2. Să-și caute și să-și găsească publicul-țintă, pe cine vizează, pe cine contează ca cititori (pe hârtie sau pe site). În ambele sectoare, Revista Familia e profund deficitară, deși aparent le gândește. Își zice "revistă lunară de cultură", dar nu e lunară, uneori cumulează două luni sau chiar trei; ar fi cel mai mic defect; ritmul de respirație dă semne de oboseală. Dar ce înseamnă "revistă de cultură" nu e clarificat, pentru că nu e de ajuns să adauge câteva pagini despre film, teatru, muzică și arte plastice, lipite la zeci de pagini mai mult sau mai puțin anoste de literatură.

O revistă de cultură ar trebui să fie astăzi altceva decât înainte de 1990, e prea puțin doar atât, și, bineînțeles, cu totul altceva decât în perioada interbelică a lui Samarineanu sau pe vremea lui Iosif Vulcan, luminătorul satelor. Revista noastră de acum a cam rămas la mentalitatea retardată din anii 1970-1980. Curiozitatea culturală a cititorului prezumtiv de azi e mult mai extinsă spre alte domenii: care domenii? Încape aici o lungă discuție. Se poate face o mică dezbatere pe acest subiect. Redacția actuală trebuie să răspundă la această întrebare: ce fel de revistă de cultură vrea să facă, dacă nu cumva vrea să rămână o leneșă revistă de literatură, ca multe altele? Eu am un răspuns, dar este răspunsul meu (nu doar pentru mine) și nu pot să-l impun sau să-l transfer altora. Cert este că Revista Familia nu se poate limita la acest orizont îngust dacă vrea să supraviețuiască. Nu are suficientă atractivitate, nici nerv publicistic, pare că nu o doare nimic din lumea de azi.

 

"Poate că revistei îi e frică de Universitate. Și poate chiar de cultură."

În privința publicului cititor toate revistele literare stau prost, în epoca declinului general al lecturii, dar asta nu trebuie să fie o scuză, pentru că ar însemna să renunțăm la scris și publicat. Există cititori, dar trebuie căutați cu pagini culturale adecvate. Cu actualul cuprins al fiecărui număr, redacția familistă poate face un test secret (numai pentru sine) printre grupurile de cititori pe care le-ar dori: să întrebe ce-i interesează din numărul cutare sau cutare de revistă pe profesorii de română, pe elevii de liceu, pe studenți, pe cetățenii orașului. Mă tem că răspunsul ar fi: "aproape nimic". Atunci nu-ți rămâne decât să-ți adaptezi conținutul la publicul căutat. Nu poți miza la nesfârșit pe literatura nouă, care trebuie livrată în doze mai mici, alături de alte subiecte, mai tentante. Cel puțin așa cred eu că asta ar fi soluția ieșirii din criză: un număr de revistă înclinat spre o categorie de public, alt număr spre altă categorie și tot așa, dar pentru a face asta e mult de lucru și de ieșit din inerțiile profund înrădăcinate în comodități. Dacă Consiliul Județean Bihor te finanțează și nu zice nimic, de ce să-ți bați capul inutil?

Dacă vrea parteneriat cu Universitatea, revista are acolo (pe alese) istorici, teologi, filologi, filosofi, economiști, ecologiști, medici, farmaciști, ingineri, juriști, politologi, jurnaliști – iată cum se deschide dintr-o dată evantaiul tematic și poate fi schițat un prim răspuns despre sfera noțiunii de cultură. Dar poate că revistei îi e frică de Universitate. Și poate chiar de cultură. Cineva inflexibil (cu totul întâmplător, chiar redactorul-șef), care își ceartă profesorul pe Facebook, o fi având ceva pe conștiință, iar Universitatea nu i s-ar părea o vecinătate prietenoasă. Probabil.

Sub patronajul generos al Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” Bihor, un veritabil centru de cultură, sunt convins că Revista Familia își va clarifica ce fel de profil vrea să aibă, ce înseamnă pentru ea a face o revistă de cultură și pe ce public mizează. Nu mai poate merge așa. Revista e a comunității locale prin finanțare și finalitate, nu a cuiva anume, oricine ar fi el. Iar pentru a exploata resursele existente (istoria revistei, istoria locală, istoria națională, personalitățile reprezentative), activiștii și publiciștii culturali trebuie să aibă cultură, talent, anvergură, generozitate, deschidere, exigență, flexibilitate, voință și capacitate de adaptare, plus măcar un pic de diplomație care să adune laolaltă toate aceste resurse.

Notă - intertitlurile aparţin redacţiei.