Acum, în noiembrie 2024, știm cum va arăta viitorul nostru președinte: va avea chipul unuia dintre cei patrusprezece candidați. Am făcut presupuneri, i-am atribuit calități ideale, ne-am gândit să îndeplinească anumite exigențe. În raport cu portretul imaginar, nu ne rămâne decât să apreciem care dintre cei patrusprezece este mai aproape de idealul nostru. Ideea că niciunul nu e potrivit e vânturată de nemulțumiții ale căror idealuri sunt imposibil de îndeplinit. În cei 14 candidați se reflectă spectrul diversității noastre sociale, morale, intelectuale, politice.

Cum dorim să fie viitorul nostru președinte ne întrebăm și reflectăm în continuare. Avem răspunsuri diferite (e firesc), dar ar trebui să ne unească precizările din Constituție despre rolul președintelui. Adică, în principiu, fără să merg direct la litera Constituției, ar fi trei criterii minimale de îndeplinit: 1. Să fie un bun diplomat, pentru a-și putea îndeplini onorabil rolul de principal coordonator al politicii externe a țării; 2. Să fie un bun mediator pe plan intern, un bun arbitru între partidele politice cu aspirație, capacitate și vocație de guvernare; 3. Să fie deopotrivă un bun patriot și un bun european, pentru a-și îndeplini, împreună cu instituțiile de resort, misiunile de apărare a țării și de integrare europeană.

Evident că aceste misiuni nu pot fi îndeplinite fără calitățile umane elementare: respectarea legilor și a principiilor morale, inteligență, onestitate, independență de spirit, capacitate de colaborare, resurse intelectuale de efort și devotament. Aici putem adăuga câte alte calități vrem, niciuna nu ar fi de prisos.

Președintele nostru trebuie să fie cel mai bun în toate privințele. Dar cum să-l găsim? Avem de ales între 10 candidați de partid și 4 independenți. Ar fi bine ca președintele să fie om de partid sau un independent? E, probabil, prima răscruce a alegerii noastre raționale, dacă nu suntem prizonierii sentimentelor. Dacă e dintr-un partid, atunci cel mai probabil mergem pe preferințele noastre de partid.

Dar cel mai corect este să raportăm alegerea noastră la cele trei criterii esențiale. Cine e, în egală măsură, cel mai bun diplomat, cel mai bun mediator, cel mai bun patriot și cel mai bun european? Greu de găsit omul ideal. Repet: nu-l putem găsi decât pe lista celor 14. Ar fi fost bine să avem un candidat sau mai mulți din categoria celor aflați înafara vieții politice (de tipul președintelui Academiei, nume care a fost vehiculat la un moment dat ca posibil candidat). Dar, în toată discuția, mai intervine un criteriu posibil de diferențiere: experiența politică - dacă l-am văzut pe candidat cum s-a comportat în viața politică și cum a reacționat, cum a rezolvat problemele. De aceea, nu cred că președintele poate fi un nume complet necunoscut până în pragul alegerilor.

Ar fi o întrebare posibilă pentru candidații la președinție: ca diplomat, câtă originalitate, câte inițiative proprii poate avea un președinte în politica externă, din moment ce suntem parte a Uniunii Europene? A doua întrebare: ce înseamnă să fii patriot în cadrul Uniunii Europene? Sunt întrebări simple, dar care presupun răspunsuri complicate. Atât în politica externă, în relațiile internaționale, cât și în politica națională de dezvoltare economică, industrială, agricolă (politica de suveranitate), președintele are o marjă foarte îngustă de mișcare și independență. Deci cariera lui diplomatică de originalitate e foarte limitată în cadrul politicii europene. Rolul mai pregnant al președintelui va fi în politica internă, prin calitățile lui de mediator, de armonizare a partidelor, de stimulare a compatibilităților de program social-economic și a posibilităților de guvernare. Nu de provocator al ostilităților - și așa repede inflamabile.

E de reflectat de ce au devenit toți președinții României, fără nicio excepție, personaje detestabile, după ce și-au încheiat mandatele. Uneori, ostilitatea publică s-a manifestat chiar în timpul exercitării funcției, cu propuneri de suspendare. Sigur că motivele detestării diferă de la un caz la altul. Cel mai mare defect al ultimilor doi președinți a fost aroganța, din ce în ce mai sfidătoare spre sfârșitul celor zece ani de exercitare a puterii, când au făcut ce au vrut, în disprețul opiniei publice. Evident că sperăm să nu mai avem încă o dată un președinte jucător cinic, nici un președinte călător de lux. Și nici nu am vrea să descoperim la sfârșitul mandatului acumulări imorale de bunuri sau falsuri în declarații.

Vrem un președinte onest, activ, cooperant, înțelegător, cu spiritul deschis spre Europa nu numai politic, ci și cultural. Deci un președinte cult! Specia asta ne lipsește! De ce nu am auzit până acum chiar nimic despre cultură în campaniile prezidențiale și parlamentare? Nu cumva aceasta este cea mai mare carență a tuturor candidaților: rezistența la cultură? Altădată, vorbeam mult despre rezistența prin cultură (a scriitorilor, a artiștilor), acum suntem nevoiți să constatăm cu tristețe rezistența la cultură (a politicienilor care ne cer votul).

Politica ne dezbină, cultura ne unește. De aceea visez la un președinte cult, pe deasupra tuturor celorlalte calități obligatorii, dacă nu cer prea mult. Rămâne profilul restant pentru legislatura viitoare, peste cinci ani. Până atunci rezolvăm infrastructura, reindustrializarea României, independența energetică, eficientizarea agriculturii, reforma administrativă, alfabetizarea funcțională - și vom avea timp pentru cultură.