Actualul sistem de salarizare poate fi caracterizat ca haotic, din moment ce unii potentaţi îşi pot permite să-şi autoacorde retribuţii, sporuri şi premii după bunul plac, şi inechitabil, din moment ce între salariul minim pe economie şi nivelele maxime raportul este de-a dreptul incredibil de injust şi fără nici un suport sau justificare economică (ex: 750 lei salariul minim pe economie şi 40-50.000 euro salariul unor manageri de instituţii, întreprinderi sau regii ale statului?!).

Salariul minim pe economie, de care "beneficiază" majoritatea salariaţilor, nu asigură nici măcar cele mai elementare nevoi ale omului, or se ştie că omul are nevoie şi de alte lucruri cum sunt locuinţa şi întreţinerea ei, bunuri de folosinţă îndelungată, apă, canal, electricitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul, cu educaţia, cultura, sănătatea, odihna pentru refacerea forţei de muncă etc.

Pentru majoritatea oamenilor unica sursă de venit o constituie vânzarea forţei lor de muncă pe piaţa muncii, în care acţionează legea cererii şi a ofertei şi în care, de regulă, oferta de forţă de muncă depăşeşte cererea. De asemenea, oamenii nu pot să aştepte situaţiile în care cererea depăşeşte sau este egală cu oferta, pentru a primi un preţ mai bun (preţul forţei de muncă apare în ochii oamenilor deformat, sub formă de preţ, salariu sau retribuire a muncii), deoarece perioadele de avânt economic sunt rare şi de surtă durată, or omul are nevoie zilnic de mijloade de subzistenţă.

Nu pledăm pentru egalitarism, ci pentru un raport echilibrat şi echitabil între nivelele de salarizare, stabilite pe ramuri, activităţi economice şi sociale, în funcţie de cantitatea, calitatea, complexitatea, utilitatea, importanţa şi gradul de responsabilitate, pe care îl incumbă fiecare gen de muncă (simplă, complexă, grea, uşoară, manuală, mecanizată etc), proces de execuţie sau de conducere, iar la baza stabilirii volumului de muncă să stea studiul şi normarea muncii, astfel încât să nu se influenţeze negativ productivitatea muncii, dar nici să se afecteze capacitatea de muncă a oamenilor, prin uzura permanentă a acestora sau prin creşterea cazurilor de boli profesionale, ceea ce nu este benefic nici pentru angajaţi, nici pentru angajatori şi nici pentru stat.

În acelaşi timp, nu trebuie omis faptul că o productivitate a muncii ridicată determină reducerea costului pe unitatea de producţie şi, implicit, a preţului de vânzare, cu consecinţe favorabile asupra puterii de cumpărare, a cărei creştere duce la creşterea consumului, care influenţează pozitiv producţia, care, la rândul ei, influenţează beneficiile (profiturile), veniturile la buget, reducerea şomajului etc.

La stabilirea salariului minim pe economie trebuie să se aibă în vedere „costul vieţii", adică ce se poate cumpăra pe acest salariu la un moment dat, ceea ce apare sub forma salariului real, care exprimă preţul mărfii, forţa de muncă în raport cu preţurile celorlalte mărfuri şi servicii şi cu nivelul impozitelor şi taxelor, care sunt de regulă în continuă creştere, motiv pentru care, la anumite intervale de timp, statul trebuie să intervină cu "corecturi" sub forma indexărilor de salarii şi pensii cu indicele inflaţiei, pentru a nu scădea prea mult puterea de cumpărare a populaţiei.

Pentru a contracara scăderea puterii de cumpărare sub influenţa creşterii preţurilor, unele ţări au recurs la un "sistem de salarizare în scară mobilă" care, în principiu, costă în adaptarea automată a salariilor la costul vieţii în continuă creştere, ceea ce le scuteşte de unele mişcări revendicative.

De asemenea, pentru a nu afecta puterea de cumpărare, nu este indicat ca o majorare a salariilor să fie urmată imediat de o creştere a impozitelor, taxelor sau amenzilor (aşa cum se procedează la noi cu amenzile de circulaţie, care sunt majorate odată cu majorarea salariului minim pe economie, fără nicio logică). Noile nivele de retribuire trebuie să ţină seama şi de influenţa progresului tehnic asupra proceselor de muncă, care pot deveni mai uşoare fizic, dar mai complexe intelectual şi neuro-psihic.

Asumându-mi riscul de a fi blamat de către unii, sugerez că nu ar fi greşti şi inoportun să se preia şi să se perfecţioneze sistemul de salarizare, pe trepte şi gradaţii, practicat în ţara noastră înainte de 1989, şi care ţinea seama de toate aspectele prezentate în acest material: importanţa ramurilor şi sectoarelor de activitate, complexitatea muncii şi a proceselor de muncă, nivelul pregătirii profesionale, performanţele obţinute în muncă, vechimea şi experienţa etc.

Noul sistem de salarizare va trebu să reglementeze clar şi precis problema sporurilor şi a premiilor, dar şi a retribuirii membrilor consiliilor de administraţie pe baza unor criterii de performanţă şi nu doar pentru prezenţa la şedinţele de consilii. În orice caz, actualul sistem de salarizare trebuie schimbat cât mai repede, ceea ce presupune voinţă şi decizie din partea guvernului.