Cauza fundamentală a revoluţiei social-politice din decembrie 1989 a constituit-o situaţia materială deosebit de grea în care se zbătea poporul român. Primele nemulţumiri s-au manifestat prin declanşarea unor revolte de grup, cum au fost cele ale studenţilor de la Iaşi din februarie 1987 şi cele de la "Steagul Roşu" Braşov din noiembrie acelaşi an.

Situaţia materială a poporului român a început să se agraveze serios prin anii 1980-1982, când Fondul Monetar Internaţional a pus presiune pe guvernul român să-şi achite datoria de 11 miliarde USD cu o dobândă triplată faţă de cea negociată, ceea l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să ia decizia să achite toate datoriile externe înainte de termen. Pentru aceasta a stabilit ca sarcini de partid şi de stat ca cea mai mare parte a producţiei agricole şi industriale să fie livrată la export, ceea ce a făcut posibil ca, până în martie 1989, România nu numai să-şi achite toate datoriile, ci să realizeze şi un plus de 3,7 miliarde USD depuşi în bănci.  

La aceasta se adăugau şi circa 7-8 miliarde USD în creanţe, alte 6 miliarde USD fiind preconizaţi a se obţine din exporturile ce urmau să se deruleze în continuare până la finele anului, ceea ce era perfect realizabil. Lăsând la o parte creanţele de 7-8 miliarde, care erau mai greu de recuperat, se poate aprecia că România putea dispune, la finele anului 1989, de circa 10-12 miliarde USD, aproape sigur. Astăzi, din această sumă nu se pot justifica decât circa 2 miliarde USD. Unde s-a volatilizat diferenţa şi de ce, din moment ce datoriile externe au fost achitate, acestă importantă sumă nu s-a reflectat în îmbunătăţirea vieţii oamenilor? Răspunsul este simplu: acei bani s-au scurs în buzunarele a zeci de mii de profitori politici şi falşi dizidenţi, prin acordarea de către Banca Română de Comerţ Exterior (din 1990, Bancorex) a unor credite ilegale. De asemenea, pentru găurile făcute de Bancorex, poporul român a trebuit să plătească către Erste Bank din Austria, 3,75 miliarde euro, iar cu ocazia privatizării BCR (cu care Bancorex a fuzionat prin absorbţie) a trebuit să mai plătească încă 1,5 miliarde euro, diferenţa dintre 3,75 miliarde euro ce trebuia plătită către Erste Bank şi suma de 2,25 miliarde euro, cât s-a încasat din vânzarea BCR.

După ce şi-a dat seama că, prin politica sa grandomană de industrializare forţată, pentru a ajunge din urmă ţările dezvoltate a dus ţara şi poporul într-o stare jalnică, "geniul Carpaţilor" a trecut un alt plan, mai "grandios" şi anume: crearea Băncuii Române de Comerţ Exterior în asociere cu China, Iranul şi Libia, care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici ţărilor în curs de dezvoltare. Ideea i-a venit lui Ceauşescu în 1987, când a descoperit că România avea în ogradă toate comorile care-i permiteau să nu mai depindă niciodată de FMI: circa 6.000 tone aur, plus importante cantităţi de argint, arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, varadium, wolfram - metale preţioase solicitate de noile industrii legate de programele cosmice, aparatele video, calculatorele, telefonia mobilă etc.

Fiind pus la curent cu evoluţia acestor noi industrii, Nicolae Ceauşescu n-a stat prea mult pe gânduri, astfel că a trecut la construirea, împreună cu concernul american "Texax Instruments", a platformei industriale destinată electronicii, numită IPSR Băneasa care, după 1990, în loc să fie modernizată pentru a produce calculatoare, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi telefonie, a fost transformată, ca multe altele, în "investiţie imobiliară", adică a fost vândută pe nimic.

Sabotarea exploatării aurului

Pentru a pune piedici de a trece la exploatarea masivă a aurului din Munţii Apuseni, în 2002 Bursa din Londra (cea mai mare bursă a aurului din lume) a decretat că producţia de aur a combinatului Phoenix Baia Mare, recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător de aur garantat, nu se mai încadrează în standardele internaţionale. Prin aceasta România a pierdut dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur, imprimând numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla BNR şi astfel România a fost interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext de a nu mai face niciodată depozite de lingouri de aur românesc. Dar, pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu, licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare cu nr. 47/1999 este acordată prin H.G. 458/1999 (ale cărei prevederi sunt secrete şi astăzi) companiei străine "Roşia Montană Gold Corporation". De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare din Munţii Apuseni, contra unor redevenţe ridicole de 4% din tot ce se extrage, comparativ cu 20% în Africa de Sud. Este o crimă împotriva poporului român ca, în timp ce rezervele de aur şi metale rare ale României sunt evaluate astăzi la astronomica sumă de 6.000 de miliarde euro, cetăţenii ei să se zbată într-o cumplită mizerie şi umilinţă, fiind nevoiţi să-şi câştige pâinea pe alte meleaguri, mult mai sărace decât ale noastre. Aşa se face că după ce românii şi-au pus mari speranţe în regimul de după 1989, au devenit "oameni săraci într-o ţară bogată".

Lipsa de viziune economică

Se vede treaba că blestemul ne urmăreşte în continuare şi nu numai că nu reuşim să scăpăm de acest FMI, ci ne îndatorăm din nou, pe întregi generaţii viitoare, care vor avea de plătit prostia şi incompetenţa, laşitatea şi obedienţa, lipsa de curaj, de simţ al datoriei, de simţ al răspunderii şi, de ce nu, de patriotism. Din cauza unor conducători şi oameni politici incompetenţi, lipsiţi de orizont şi închistaţi în propriile interese meschine, România a devenit după decembrie 1989, o ţară cu o bază economică subţire, cu o industrie puţină şi nici aceea a ei, o ţară care vinde ieftin şi cumpără scump, care produce puţin şi consumă mai mult decât produce, apelând la importuri masive, o ţară care îşi concesionează pe nimic resursele solului şi subsolului, o ţară al cărui buget este destinat, în cea mai mare parte plăţilor externe şi întreţinerii unui aparat de stat (parlamentar, prezidenţial, guvernamental etc.) supradimensionat şi neproductiv, o ţară cu un potenţial agricol imens, dar neexploatat la capacitate, o ţară în care comerţul interior şi exterior se desfăşoară în virtutea inerţiei, fără o coordonare de specialitate, o ţară în care marile companii străine îşi repatriază masiv profiturile omiţând să-şi achite obligaţiile fiscale faţă de statul român, o ţară în care mediul ambiant este otrăvit cu reziduurile din toate cotloanele planetei.

Graba şi lipsa de discernământ cu care s-a trecut imediat după revoluţie, la prăduirea industriei româneşti a aruncat pe drumuri milioane de oameni, debusolaţi, neştiind încotro s-o apuce, până ce au realizat că în propria lor ţară nu-şi mai au rostul, pribegind pe meleaguri străine, lăsând acasă copii, părinţi, bătrâni neputincioşi, cu consecinţe dramatice şi nu rare ori, tragice.

Lipsa locurilor de muncă a devenit cronică şi permanentă, ceea ce face ca cetăţeanul român să nu ştie dacă are asigurată ziua de mâine, fără să mai vorbim de absolvenţii de şcoli şi facultăţi, care, imediat după absolvire devin "şomeri de lux" sau întreţinuţi ai părinţilor, din pensiile acestora. Satele au rămas doar cu bătrâni neputincioşi, bolnavi, trudiţi şi fără sprijin, tinerii părăsind masiv mediul rural, care nu le oferă nicio perspectivă. Emigrarea masivă a tineretului are o influenţă de-a dreptul nefastă asupra indicatorilor demografici, respectiv asupra sporului natural care, după revoluţie, este în cădere liberă, dar se pare că nu-i îngrijorează pe conducătorii noştri.

Dezindustrializarea a dus la dispariţia clasei muncitoare fără a se reuşi formarea acelei "clase de mijloc", preconizată de noua putere, apărând, în schimb, în peisajul românesc, o categorie socială deosebit de bogată şi opulentă, comparativ cu masiva categorie socială a celor nevoiaşi care, uneori, nu au nici după ce bea apă, iar alţii nu au nici bani pentru îngropăciune, iar pentru sănătate nici atât.

Lipsa de viziune fiscală

Politica fiscală s-a bazat în exclusivitate pe creşterea nivelului şi numărului impozitelor şi taxelor, în total dezacord cu teoria şi practica în domeniu pe plan internaţional, deoarece aceasta antrenează în lanţ o serie de consecinţe negative: reducerea puterii de cumpărare, reducerea consumului, reducerea producţiei, reducerea locurilor de muncă, reducerea numărului contribuabililor, scăderea veniturilor la buget, nerealizarea obiectivelor propuse, etc.

Supraimpozitarea profiturilor mari nu este recomandată deoarece aceasta va determina micşorarea cotei-părţi din acestea destinată investiţiilor, adică dezvoltării, astfel că numărul locurilor de muncă, respectiv al angajaţilor nu va putea creşte, cu aceleaşi consecinţe negative asupra consumului, ca singur "motor al producţiei".

În altă ordine de idei, a construi un buget de venituri şi cheltuieli pe baza unor impozite şi taxe nerealizabile este un lucru aproape inutil, degeaba. Capitalul autohton care este mult mai fidel decât cel străin, care vine, îşi face plinul şi pleacă, nu a fost suficient încurajat prin politicile fiscale adoptate de guvernele române de până acum.

În concluzie, guvernanţii noştri nu trebuie să uite că prezenţa la guvernare trebuie considerată, exclusiv, ca o misiune în slujba cetăţeanului, toate politicile economice trebuind să fie îndreptate numai în direcţia creşterii prosperităţii ţării şi a cetăţenilor ei, în scopul scoaterii din starea de mizerie şi umilinţă, în care se află de zeci de ani. România are "în ograda" ei toate comorile, în timp ce cetăţenii ei sunt printre cei mai săraci din Europa şi chiar din lume. România este o ţară bogată cu oameni săraci.