Drama în politica noastră este că de fiecare dată cel care îţi promite că te scapă de un rău e ori la fel de rău, dacă nu chiar mai rău. Exploatând speranţa  naivă a oamenilor, eliberatorii şi binefăcătorii societăţii triumfă. Din 1989 trăim în acest scenariu, dar el e valabil şi pentru perioadele de dinainte.

Aproape că ar trebui să ne fie frică şi de "salvatori" după repetatele experienţe de schimbare a puterii care s-au soldat de fiecare dată cu un eşec lamentabil. Însă până la naşterea şi dezvoltarea viitorilor salvatori mai este, deocamdată se rupe în bucăţi speranţa ultimilor ani. Dacă oamenii fugeau ca dracul de tămâie de austeritate, iată că sunt obligaţi să simtă prin biruri, taxe, tot un fel de povară, fiscală. Discutându-se de la începutul anului doar de subiecte care întreţin show-ul, ruptura mereu amânată a USL, luptele dintre băsişti şi anti-băsişti, antenişti şi alte coterii, între timp cetăţeanul a fost tras pe linie moartă. De la începutul  anului s-au scumpit  gigacaloria, taxele poştale  şi s-a continuat  adăugarea de alte taxe. De la preluarea mandatului său, Guvernul Ponta a pus 35 de taxe,  printre care şi celebra taxă pe stâlp. Mai nou a venit şi acciza care ne plasează printre ţările cu preţurile cele mai scumpe la carburanţi. Vom avea benzină mai scumpă ca-n Austria şi o creştere alarmantă a preţurilor la alimente şi servicii. Această acciză, căruia Traian Băsescu nu-i vede necesitatea, iar Victor Ponta îi vede utilitatea în dezvoltarea infrastructurii, s-ar putea să aibă utilitatea pe care, în inocenţa ei, Ioana Petrescu, ministrul Finanţelor, a mărturisit-o, şi anume plata pensiilor şi a salariilor. Pentru presă a apărut că a scos "porumbelul"  fiind mustrată didactic de către şefii săi. Nu avem o certitudine în acest sens, dar ne putem pune întrebarea: Dacă  preşedintele şi premierul  evită, din motive electorale desigur, să vorbească de taxe puse pentru plata pensiilor şi salariilor, pentru a nu crea imaginea de ţară blocată în criză şi-n măsuri mascate de austeritate? Niciunul dintre cei doi n-are interesul să spună că România e în criză. Unul se laudă că a scos ţara din criză, celălalt că e artizanul unor procente de creştere economică. E adevărat că, agăţându-se de cifre şi comparând cu şocul din 2009- 2010, pare că pericolul nu mai e atât de aproape. Dar România trebuia să depăşească de mult stadiul în care îşi pune problema dacă se duce în prăpastie sau nu. Vremea scenariilor apocaliptice ale crizei a cam trecut. Acum ar fi fost timpul şi pentru dezvoltare, nu doar pentru găselniţe fiscale sufocante pentru cetăţean. Ne-am mira ca ţara în care cetăţeanul are încă, în secolul XXI, probleme cu întreţinerea şi în care crapă  ţevile coapte lăsând oamenii fără apă caldă, să nu fie probleme cu pensiile şi salariile. Politica de fiscalizare excesivă  sufocă şi firmele. Merg doar căpuşele baronilor şi ale mafiei clientelare. Firava clasă de mijloc care începea să se înfiripe înainte de criză a fost spulberată, dar nimeni n-a întins vreun colac de salvare, ba dimpotrivă s-a făcut tot posibilul pentru a-i grăbi sfârşitul. În aceste condiţii, reducerea CAS cu 5% pare a se amâna pâna la a deveni iluzorie. Bine că rămâne taxa pe stâlp o certitudine. Ca şi faptul că ne vom împărţi tot mai mult de aici înainte între oligarhi şi asistaţi.