În România, ideea de reformă a devenit un clişeu foarte util atunci când se înregistrează un eşec. Să spui că treci la o înnoire îţi creează un avantaj de imagine. Problema este că de fiecare dată, despre reformă şi schimbare, vorbesc cel mai sonor taman autorii eşecului. În felul acesta se ratează toate reformele în partide sau instituţii de stat, pentru că oamenii care mânjesc locul nu pleacă acasă.

Reforma înseamnă schimbarea oamenilor care au conservat şi au ţinut în inerţie un vechi sistem. Aceiaşi oameni  nu vor fi capabili de reformă, iar ca exemplu de caz, PSD-ul este unul strălucit. Se vorbeşte despre reformă, dar nu se poate coborî de la nivelul teroretic, tocmai pentru că nu pot fi reperaţi oamenii care să întruchipeze valul înnoitor. Ideile şi principiile, dacă nu sunt întrupate de personalităţi cu voinţă, rămân simple vibraţii ale aerului. PSD-ul seamănă cu un tren CFR de călători, dar uneori şi cu vagoane de marfă ataşate. Merge greoi, întârzie mult, are opriri dese, urcă mai multă lume decât coboară, e plin până la refuz, iar balansul greoi te face să crezi că ai rău de mare. Un tren popular care merge pe aceleaşi şine bătătorite, reuşind paradoxul de-a sugera, prin mişcarea gâfâită, mai degrabă senzaţia de stagnare şi inerţie. Până ce acest tren nu va fi depopulat  de tot şi trecut pe linie moartă nu se va schimba nimic, după cum sugera şi regretatul Octavian Paler, iar noi n-ar mai trebui să ne ducem "viaţa  pe un peron" şi să ne holbăm cu expresia prostului lipsit de direcţie. Şi alte partide mari suferă de metehne asemănătoare, la fel cum şi instituţiile centrale şi locale gem de corupţie şi incompetenţă din cauza politizării infecţioase. Iar cum nimeni nu falimentează politic în România, politica rămâne cea mai constantă sursă de prosperitate. Deşi s-a ridicat un orizont de speranţă, ar fi bine să nu uităm unde eram înainte de 16 noiembrie, cât de prizoniere politic erau instituţiile statului, cu excepţia justiţiei, cât de aservită devenise presa, şi că doar o minune civică a putut să oprească o cădere în afara timpului modern, care părea deja o fatalitate. Dar dincolo de pedeapsa pe care trebuie să o primească cei care au blocat dreptul românilor la vot, de confiscarea extinsă a averii corupţilor, de depolitizare, să nu uităm de economie. Dacă rămânem fragili economic, vom fi o pradă uşoară şi vom tremura tot la cinci ani, la gândul că ne pierdem şi bruma de democraţie.