Privind la consensul clasei politice de a-și umfla veniturile nemeritat, ne dăm seama că României îi mai trebuia un președinte jucător, care să dea bobârnace derapajelor produse de sistem.

Din păcate, românii, în loc să-și dorească să pună sistemul cu botul pe labe, s-au luptat cu un personaj demonizat de propagandă, care începuse să deranjeze prea mult sistemul. Asta denotă lipsa de simț democratic a nației noastre, care adoră protecția de sistem în dauna unei societăți civile cât mai libere. Iar la acest moment, România e mai controlată ca oricând de sistem, care dirijează o societate vlăguită civic.

Când politicienii se înțeleg între ei e mult mai rău pentru democrație decât atunci când există diferențe de substanță. Consensul pozitiv de tip coaliție de uniune națională sau sub cupola interesului național, cum ne și ilustrează generalul doctor Oprea, e doar un mare cârnat cu fasole, bun de mâncat de 1 decembrie.

Deocamdată, rezultatul acestui consens sunt salariile mărite recent și pentru funcționarii guvernului și ai președinției, după cele date înalt demnitarilor, plus  pensiile pentru foștii milițieni, securiști, militari și revoluționarii de revelion de tip Arșinel. Până și ideea măririi salariilor bugetarilor de rând cu 70% e o nebunie care ne va costa la un moment dat. Marele liberal Tăriceanu a mărit aparatul de stat cu 500.000 de angajați, astfel că acest mamut este de fapt miza partidelor la noi. Cu un aparat bugetar subțiat și partidele și-ar subția semnificativ rândurile. Acesta e motivul pentru care sunt îngroșate rândurile partidelor, începând cu cei tineri, nu că ar avea aceștia minime cunoștințe de politică sau voința de-a face ceva. De fapt, toți vor să fie răsplătiți cu un loc de muncă în aparatul bugetar, partidele funcționând ca niște agenții de recrutare. Traseul e unul lipsit de sinuozități, de la participat la paranghelii de partid, așa-zise evenimente, la împărțit pliante și lipit afișe, până la aciuarea pe lângă un șefuleț, unde-și fac ucenicia într-ale jongleriilor de sistem.

Rezultatul acestor fenomene e că avem tot mai puține zone libere în societate, de aici pasivitatea civică față de aceste privilegii nerușinate pe care și le acordă clasa politică. Am ajuns o populație care mai poate fi adunată doar de distracția unor festivaluri și concerte de tip industria muzicală și de moaște unde mai pot fi văzute ultimele manifestări de unitate, precum cea recentă cu leșinul solidar a șaizeci de babe. Acesta e maximum de risc civic la care mai suntem dispuși, măcar în democrația originală a lui Ion Iliescu, cineva mai era dispus să-și riște țeasta în fața unei bâte de miner.

Cu o presă centrală controlată, cu instituții de forță necontrolate, un mediu antreprenorial batjocorit și partide stat, putem spune că ne îndreptăm spre un prizonierat pe termen lung în această democrație de carton.