Ca şi după 1989, când s-a instaurat o euforie generală, de părea că am fost o ţară de anticomunişti, şi acum, în elanul entuziast, există riscul să uităm cum arăta realitatea înainte de înfrângerea devastatoare a personajului eşuat politic, Victor Ponta. Tabloul nu arăta deloc bine pentru  mulţi  dintre cei care vor să pară mai revoluţionari acum decât erau înainte.

În primul rând, adversarii politici ai candidatului PSD nu păreau să se dea de ceasul  morţii în lupta cu pericolul roşu. Televiziunile ostile până nu demult regimului Ponta mai lăsaseră doar mici ochiuri prin care se mai putea vedea ca printr-un vizor răul actualei puteri. Categorii socio-profesionale se lăsaseră mituite, excepţiile eroice meritând toată stima. Va rămâne memorabilă vorba unei profesoare din Ploieşti, care a refuzat cei 700 de lei daţi de guvern: "Avem şi creier, nu doar maţe".

Flacăra civismului a fost aprinsă de românii din străinătate, care au suferit umilinţe peste umilinţe din partea statului român. Întâi au fost daţi afară din ţară de nişte politicieni corupţi şi incompetenţi, care n-au fost în stare să le ofere nimic - locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine etc. -  apoi au contribuit masiv la bugetul României trimiţând bani în ţară, iar pentru toate acestea li s-a interzis şi dreptul la vot. O abjecţie demnă de cea mai cruntă dictatură africană. Am arătat cât suntem de înapoiaţi ca stat, în faţa întregii lumi.

Toată această nedreptate cruntă n-avea cum să nu sensibilizeze o parte importantă a publicului din ţară, care oricum, prin generaţia facebook şi internet, era ruptă de manipulările toxice ale televiziunilor întreţinute de mafioţii puterii. De asta nu e o victorie nici a presei, nici a politicienilor, toţi au fost sub aceşti tineri liberi şi a unui  întreg public a cărui revoltă de bun simţ s-a materializat la vot.

Cu siguranţă că acum mulţi oportunişti vor întoarce armele şi vor căuta în  biografia lor subţire minore gesturi de anti-pontism. Ca şi cei care, după 1989, invocau că din când în când mai purtau şi blugi înainte, chipurile, ce mari disidenţi au fost ei! Dar, ca să fim corecţi, oricât am iubi revolta civică, nu poate fi extras total  meritul politicului  din această victorie, care a existat, dar care n-ar fi fost suficient. E vorba aici de un candidat altfel, care, nevenind din establishmentul prăfuit, a dat senzaţia de schimbare. Totuşi, trebuie spus că, deşi n-a făcut  o campanie dură  anti-Ponta, a beneficiat  şi  de  pe urma  vătămării  serioase a imaginii  contracandidatului său, de către Traian Băsescu, de-a lungul  acestui  an  electoral. Tot acest cumul de factori care a dus la victoria nesperată al lui Klaus Iohannis va rămâne în urmă, iar în faţă se arată doar o mare aşteptare care se cere a fi onorată pe măsură. Iar dacă nu se va profita de această  oportunitate pentru a continua drumul consolidării democraţiei şi vom ajunge  ca  tot  la cinci ani  să tremurăm de spaima unui  partid nereformat, atunci nu e sigur că ulciorul democraţiei va mai merge la apă.