Ungurii și românii din Transilvania - Un viitor și un destin comun

Originea, întâietatea și continuitatea românilor în Transilvania sunt recunoscute de numeroși istorici, politicieni și gazetari unguri.

Părerile istoricilor, politicienilor și gazetarilor unguri cu privire la originea, prioritatea (întâietatea) și continuitatea românilor pe teritoriul Transilvaniei sunt împărțite. Astfel, unii istorici unguri susțin că românii sunt urmași ai dacilor romanizați la sud de Dunăre (și nu la nord de Dunăre), inducând ideea că românii ar avea origine romano-traco-slavă, cu preponderența elementului slav, emigrând la nord de Dunăre la începutul sec. al IX-lea, adică înainte de venirea ungurilor în Transilvania. Alții susțin că odată cu retragerea aureliană (274 d. Cr.), când împăratul Aurelian i-a mutat pe coloniștii romani din Dacia Traiană în Maesia Inferior (la sud de Dunăre), au plecat cu ei și dacii de la nord de Dunăre, lucru infirmat de istorici și chiar de unii istorici unguri. Astfel, istoricul clujean Ladislau Gyemant susține că "românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei de origine romană, menținuți în permanență pe pământul pe care îl locuiesc, anterior celorlalte popoare (deci și ungurilor)" și recunoaște "caracterul nedrept și abuziv al sistemului politic instalat ulterior, cu excluderea românilor".

Unul dintre cei mai mari istorici unguri, Budai, în lucrarea sa "Istoria Ungariei până la dezastrul de la Molack" (1526), amintește de prezența românilor în Transilvania la venirea ungurilor, prezentând conflictele dintre Gelu și Tuhutum, dintre Arpad și Menumorut, dintre Carol Robert și Basarab I, dintre Ludovic cel Mare și Nicolae Alexandru, dintre Iancu de Hunedoara și Dracula, dintre Matei Corvin și Ștefan cel Mare.

Hilibi Gaal Laszlo, în lucrarea "Cercetări despre cnezatele ardelene", o adevărată disertație istorică, își propune să demonteze prioritatea românilor pe Pământul Crăiesc, folosind ca surse cronicile lui Anonymus, precum și lucrările lui Turoczy, Bonfini, Istvasfi, Eder, Engel, Schlozer, Fessler ș.a.

Istoricul maghiar Kovary Laszlo, în lucrarea sa "Statistica Ardealului", susține că „românii sunt urmașii romanilor colonizați în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiți aici de unguri mult mai târziu, prin sec. al IX-lea (955-956)".

Szilagyi Sandor, în studiul istorico-geografic despre moții din Transilvania și Abrud, scrie: "De unde provine numele lor de "valachus" nu se poate ști cu siguranță, dar este verosimil că ar proveni din cuvântul slav "vlah", care înseamnă "italian". Dar chiar și denumirea ungurească "olah" se înrudește cu aceea de italian (olast), de unde rezultă că originea latină a românilor este sigură, ei fiind urmașii coloniștilor romani aduși de Traian în Dacia și abandonați de Aurelian în 274".

Pasaje întregi din "Anonymus" vorbesc despre prezența românilor în Transilvania la venirea ungurilor în anul 956, textul Cronicii fiind considerat infailibil (perfect, care nu poate greşi) în epoca romantică a istoriografiei maghiare.

În "Antichităţile Ardealului", Kovary Laszlo, scrie: "La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpânirea Transilvaniei".

Szilagyi Sandor, preciza, la rândul său: "Nu se poate contesta faptul că românii au deţinut Transilvania cu mult timp înainte de venirea principelui maghiar Tuhutum, care s-a luptat cu valahii lui Gelu în partea de nord-vest a Transilvaniei, cu Glad în Banat şi cu Menumorut în Crişana, căpetenii demne de amintit."

Csetrenyi Svartics Ignac seria: "Românii trăiau aici (în Transilvania) la începutul domniei lui Arpad. Ei au fost cei cuceriţi de către Tuhutum. De aici, ei (românii) s-au înmulţit foarte mult în regiunea Tisei, în Ungaria."

Scrierile cu caracter istoriografic ale intelectualilor maghiari din Transilvania remarcă prezenţa masivă a românilor în acest teritoriu din cele mai vechi timpuri, astfel că maghiarii inteligenţi şi de bună credinţă vor înţelege că, în pofida ocupării îndelungate, dar nedrepte, a acestui teritoriu românesc, nu li se poate acorda autonomie teritorială, că aspiraţiile lor naţionale sunt exagerate, că se iluzionează şi se amăgesc degeaba, că speranţele lor sunt deşarte, doar noi (românii) nu le negăm dreptul la limba maternă în viaţa privată, în şcoli, în Biserică şi nici cultivarea identităţii naţionale prin şcoală, prin cultura scrisă, prin gazete etc., aşa cum au procedat ei cu românii în timpul ocupaţiei maghiare de aproape o mie de ani.

O naţie poate să-şi apere interesele aşa cum doreşte, dar fără să lezeze interesele altei naţii, căci există, întotdeauna, şi o justiţie divină, şi o pedeapsă dreaptă pentru autorii fărădelegilor.

Adversitatea milenară dintre români şi maghiari nu este o ficţiune, o poveste, ci o realitate înlănţuită de fapte veridice, adevărate, ce îşi au punctul de pornire în ocuparea prin forţă a unui teritoriu ce nu le aparţinuse niciodată, iar astăzi acest conflict este provocat şi întreţinut de anumiţi politicieni şi elite intelectuale, în timp ce oamenii de rând, români şi maghiari, nu-şi doresc altceva decât o convieţuire paşnică, ca cetăţeni au Uniunii Europene şi membri NATO.

Unii politicieni unguri ai zilelor noastre le insuflă locuitorilor din aşa-zisul Ţinut Secuiesc că ar putea să se autoadministreze şi autogospodărească singuri, deşi este cât se poate de vizibil că resursele lor materiale sunt limitate, iar unele (printre care pădurile) sunt aproape epuizate, astfel că în câţiva ani ar putea regreta demersul şi nesăbuinţa de a se separa de România, care, şi în prezent, îi susţine din bugetul naţional.

Ungurii vor putea duce o viaţă demnă numai alături de români, pe măsură ce România va reuşi să-şi dezvolte economia la un nivel care să asigure prosperitate tuturor cetăţenilor ei: în rest, demersurile întreprinse destul de frecvent (şi supărător, chiar enervant) pentru aşa-zisa autonomie (superautonomie), nu fac altceva decât să dezbine şi să reînvie ura de veacuri dintre români şi maghiari, ură întreţinută de maghiari prin tendinţa lor de separare, tot mai vizibilă, de români, pe toate planurile (învăţământ, limbă, administraţie, locuri de muncă etc.)

Le reamintim secuilor maghiarizaţi până în măduva oaselor, care se lasă manipulaţi şi fac atâta zarvă că ei au fost aduşi aici de unguri abia în secolul XI, având rolul de paznici de graniţă şi că după ce legăturile lor cu românii au fost atât de strânse încât începuseră să împrumute de la aceştia diferite obiceiuri şi tradiţii, ungurii au reuşit să-i întoarcă împotriva băştinaşilor români, după ce, iniţial, au fraternizat cu românii împotriva nobilimii maghiare în timpul răscolalei conduse de secuiul Gh. Doja (1514).

În ciuda conflictelor milenare dintre unguri şi români, trebuie să se accepte ideea că popoarele Transilvaniei au un destin comun, inseparabil, chiar dacă acesta a fost până acum unul vitreg.

Maghiarii mai inteligenţi şi de bună credinţă trebuie să înţeleagă acest lucru şi să-i îndemne pe conaţionalii lor la conveţuire paşnică cu românii şi nu la dezbinare şi ură, deoarece românii nu-i consideră pe unguri o "naţie tolerată", ci o parte integrantă a cetăţenilor acestei ţări, cu drepturi egale sub toate aspectele, lucru ce nu îl poate nega de nimeni.

Ec. Cornel MUT