Este foarte adevărat că meciul cu Franţa ne-a făcut să răsuflăm uşuraţi că nu ne-am făcut de râs. Nu văd de ce există un val uriaş de critici vizavi de tactica noastră defensivă, doar ştim că ea este istorică şi nu se rezumă doar la un meci de fotbal. Fostul internaţional francez Emmanuel Petit ne-a citit bine, "românii nu au mentalitate de învingători".

Cu toate acestea există un cerc vicios din cauza căruia ne va fi greu să fim vreodată altfel. Acum toată lumea critică lipsa de curaj, însă în momentul în care s-ar fi jucat cu risc ofensiv şi-am fi pierdut cu 3 - 0 toată lumea ar fi zis că ne-am făcut de râsul lumii. Asta ne îngroapă pe noi ca români, faptul că ne faultăm permanent. Dacă eşti prea îndrăzneţ şi mândru eşti taxat drept fudul şi arogant, iar dacă eşti mai precaut eşti luat drept moale. Suntem oamenii dracului noi românii şi asta o dovedim în orice domeniu de activitate. Din vorbe suntem capabili să diminuăm valoarea oricui şi să plusăm tot felul de nonvalori. La noi faptele nu sunt decisive în evaluarea cuiva, vorbele despre un om cântăresc mai mult decât faptele sale, de aici obsesia pentru ce zice celălalt şi pentru imaginea socială. Se joacă un meci de 90 de minute despre care se vorbeşte o săptămână după aceea. Acesta este sportul nostru naţional, vorbitul.
Iar dacă papagalii de televizor au proliferat până acum doar în spaţiul comentariului politic, acum ei au luat cu asalt şi peluza analizei sportive. Posturile de sport au preluat aceeaşi reţetă, astfel că în loc să vedem transmisii permanente ale competiţiilor sportive, vedem un meci şi vreo nu ştiu câte talk showuri în jurul lui. Spre deosebire de canalele străine de sport, noi românii am reuşit şi în această nişă să facem ce ştim mai bine, adică să pălăvrăgim. Un alt aspect e dat de faptul că dacă te uiţi doar la canalele româneşti de sport poţi rămâne cu impresia că fotbalul pare a fi rămas singurul exerciţiu sportiv. E adevărat că fotbalul e rege, doar că la noi el stă pe tronul vespasianei care este liga lui Mitică. Dar chiar şi aşa doar cu fotbal, cantitatea de vorbe pe minut bate la scor fotbalul la minut. Vorbesc foarte mult cei care nu practică sportul, dar care pe lângă asta nu sunt buni nici în sportul oratoriei fiind deficitari la capitolul vorbire în limba română. Pe lângă patronii de mahala sunt şi o grămadă de experţi în fotbal care explică atât de savant o fază de joc, încât la final nu mai rămâi mirat când auzi tot mai des expresia, "a jucat inteligent".
Doar noi românii puteam reuşi ca şi-n domenii pur dinamice, ca sportul, în care primează mişcarea să introducem nesfârşita noastră vorbărie. Nu e de mirare că obezitatea e o realitate în rândul românilor. Ceea ce vedem la televizor, cohorte de palavragii prin studiouri vedem şi-n viaţa reală, terasele îi adună pe români şi nu terenurile de sport.
Probabil că şi acest efect îl viza Deceneu când a ordonat tăierea viilor, reducerea logoreei provocată de vin. Între timp vorbăria devenind sport naţional, o măsură ca aceea a lui Deceneu ar fi ineficace pentru că nici băutorii de apă plată nu sunt nişte taciturni azi. Nimeni nu ne mai poate opri din vorbit. Rar vezi vreun român nevorbit. Toate le discutăm, nimic nu rămâne nevorbit, după care putem merge la culcare că ne-am făcut treaba.

Nu există suficientă bandă şi frecvenţă TV pentru a crea atâtea televiziuni pentru românii vorbăreţi de acasă şi din studiouri. Comunismul a vrut să creeze omul nou şi nu a reuşit, nici tranziţia n-a creat omul nou, dar măcar a produs totuşi ceva, o nouă specie de papagal, papagalul de televizor.