Marile idei, cele fondatoare de culturi, au toate o origine folclorică sau colectivă. Ele sunt creaţie a mintalului colectiv, chiar dacă se vestesc lumii aparent brusc printr-un vestitor mesianic. Confucius a sistematizat ceea ce minţile generaţiilor de chinezi au elaborat de-a lungul veacurilor. Buda a transsubstanţializat o milenară înţelepciune hindusă, toate perceptele sale pot fi găsite ca seminţe în scrierile sanscrite. Tot ceea ce înflorise mai înţelept în creuzetul spiritual al spaţiului mediteranean a fost sacralizat şi vestit de Cristos, devenind creştinism.

Acestea sunt tipuri de culturi fundamentale. Dar există şi culturi derivate din aceste culturi fundamentale. Astfel, temporal s-au succedat culturile: medievală, renascentistă, barocă, iluministă etc..., iar spaţial culturile: franceză, engleză, italiană etc... Forjarea specifică a uneia şi aceleiaşi culturi pe nivele sociale (între aristrocraţie şi ţărănime distanţa era cea dintre lumi diferite în aceeaşi cultură) şi pe grupuri de populaţie. Cele mai mari grupuri specifice de populaţie sunt cele etnice. Acestea au, de altfel, şi conştiinţa de sine cea mai acută. Conştiinţa de sine este cea care dă unitate entitară unei populaţii, dar şi cea care îi furnizează energia supravieţuirii istorice indiferent de vitregii. Exemplul cel mai tipic sunt evreii. Conştiinţa de sine a unei etnii are mai multe coordonate, cele mai importante fiind credinţa şi limba. Din acest punct de vedere românii sunt creştini vorbitori de limbă română, cu o istorie comună specifică lor (idealuri, tradiţii şi sacrificii). De la început se observă că limba şi istoria sunt liantele perene. Credinţa poate fi nuanţată în diversele variante de creştinism, ramuri, de fapt, de pe acelaşi trunchi, dar limba şi rădăcinile (istoria) asigură unitatea etniei. Conştientizând, ori nu, românii basarabeni au simţit că în noaptea geroasă a comunismului sovietic, prin presiunea politică a limbii ruse, erau pe cale de a-şi pierde limba şi a se deznaţionaliza, rusificându-se. De aceea au instituit o zi a limbii române pe data de 31 august, imediat după obţinerea independenţei, prin destrămarea URSS, deci de peste două decenii. Ea a fost dedicată revigoririi limbii şi conştiinţei naţionale a românilor basarabeni şi prin evoluţia lucrurilor se dovedeşte că iniţiatorii (ar fi interesant de ştiut numele celui care i-a venit întâi ideea) au avut dreptate. Românii din România, intuind mai mult sau mai puţin clar valoarea unei atare sărbători, mai ales pentru românii emigraţi în lumea largă, au pus pe tapet legalizarea sărbătorii şi, astfel, în 2013, prin Legea 53, este instituită oficial Ziua Limbii Române. Un comitet de iniţiativă avându-l ca iniţiator şi ferment pe scriitorul Corneliu Leu a dat evenimentului un statut faptic. Pe 31 august 2013 pe Platoul Bucegilor şi în Parcul Casinoului din Sinaia sărbătoarea a adunat câteva mii de români din ţară şi străinătate. A fost un succes. Ea, ca oricare sărbătoare cu dată fixă, se va repeta an de an. Ar fi de ordinul demnităţii ca această sărbătoare să se manifeste şi pe plan local, să participe la ea toţi cei care trăiesc profesional prin limba română: literaţi, profesori, jurişti, preoţi, cântăreţi etc., dar în general toţi cei care simt româneşte. Ar fi necesare comitete locale în ţară şi în comunităţile de români din diaspora, care însă să nu fie apanajul nici unui partid şi nici unei mişcări cu implicare politică. Pentru coordonarea programelor ar fi utilă contactarea Grupului Român de Presă şi Iniţiativă Civică, Bucureşti, B-dul Dacia 126, 020064, 0344116739; e-mail: leu@upcmail.ro. Dar, dincolo de toate acestea, se poate gândi şi altceva. Ziua Naţională a fiecărui popor este o zi festivă, strălucitoare cât poporul respectiv. Pentru aceasta însă sunt necesare şi condiţii climatice. Nici un popor din emisfera nordică nu şi-a pus ziua naţională iarna, pentru că pur şi simplu manifestările nu pot avea amploare şi strălucire. O asemenea sărbătoare trebuie să aibă şi un caracter popular: "la iarbă verde". Ziua de 1 Decembrie este o zi sacră pentru noi, dar este început de iarnă, este total nepotrivită pentru organizarea unor asemenea manifestări şi sărbători. În plus este parţială pentru românitate. De aceea cred că Ziua Limbii Române ar putea deveni Ziua Naţională a românilor, a tuturor celor care vorbesc româneşte, de pretutindeni. Ea nu ar avea nicio conotaţie politică, religioasă, istorică etc... Ea ar face referire la ceea ce are mai profund şi mai specific românitatea: limba română. În cât timp vor priza politicienii la o asemenea ordonare definitivă a simţirii naţionale şi a unităţii întregii românităţi este greu de apreciat. Până atunci ar trebui ca la fiecare 31 August fiecare român să se vadă că este român, să instituie sărbătoare în jurul său.