În 8 octombrie, poetul Alexandru Andriţoiu ar fi împlinit 75 de ani, vârstă "matusalemică" pentru marii poeţi, cam nepermisă, aproape interzisă. Că poetul, care este un reper pentru judeţul nostru, care este mitic încă din viaţă şi îi plăcea viaţa, are o evidenţă edificată, nu-i tăgadă. Toţi marii poeţi au devenit legende, pentru că, aş zice, omul instituie mitul pentru potenţarea admiraţiei şi plăcerii. M-am bucurat de prietenia acestui mare poet naţional, contestat vremelnic, dar, iată, timpul, trecând, ne ia cu binişorul şi ne arată arta lui uimitoare, unicitatea ei, frumuseţea ei domnească: "Ci totuşi e un chin să-nfrunţi lumina,/ să nu vezi umbre şi să nu greşeşti,/ din lumile albind ca parafina - / numai şi numai zone nelumeşti.// Vreau să păşesc greşit, cerşesc o pată,/ căci pete sunt şi-n soarele sublim -/ n-aş vrea să spună nimeni niciodată/ c-am fost mai pus decât un heruvim." Sinceritatea poetului era totală, dar bietul om era sub vremi: "Durerea mea-n sintaxă este/ că nimeni nu-mi mai dă de veste/ pe unde sunt şi ce mai fac. // Şi decadent, mă cred un flaut/ în jurul căruia mă caut/ de după cântece. Şi tac." Nişte sincere scântei din suflet mă îndeamnă să scriu câteva dulci şi parţial picante amintiri despre Alexandru Andriţoiu: om original, fără pereche, fără măcar o scamă de banalitate, original în viaţă şi în arta lui de gravor al ficţiunii: ethos, topos, eros, omenie nu numai prin generozitate, ci prin vorbe de bine şi vorbe de cânte absolut. Sandule, dorul de tine este Dor.