Istorie şi legendă în acelaşi timp, Vechiul Testament este mai presus de toate un document religios de mare profunzime ce dă dovadă de credinţa, speranţa şi suferinţa poporului evreu, în aşteptarea, profeţită, a Mântuitorului. El a fost şi este în continuare, pe lângă carte de căpătâi pentru atâtea predici, cuvinte de învăţătură rostite de-a lungul vremii (vremurilor) în ritualica evanghelică din biserici, din templele creştine, în acelaşi timp şi o excepţională sursă de inspiraţie pentru artiştii (pictori, scriitori ş.a.) tuturor epocilor, în a ilustra cu imagini evocatoare fapte şi personaje ale sale, devenite modele de viaţă pentru umanitate.

 

Să ne gândim, bunăoară, la minunatele tablouri ale pictorilor Renaşterii italiene (nu numai) sau, în alt domeniu, şi mai din vremea noastră, monumentalul roman al lui Thoman Mann, Iosif şi fraţii săi. În cultura, în literatura noastră avem nu puţine asemenea întreprinderi şi realizări dar parcă ne lipsea o operă de amploare care să-şi poată aroga dreptul la referenţialitate. Şi iată că o asemenea construcţie ne oferă poetul Paşcu Balaci, cunoscut şi recunoscut pentru strădania sa, deplin reuşită, în a şlefui cuvântul sub rigiditatea, strălucită de altfel, a sonetului. Cărţile sale - 50 de sonete (1994); Când îngerul aduce cheia (1998); Sonetele către Iisus (2000); Sonetele greceşti (2002); Slăveşte suflete al meu pe Domnul (2007); Sonetele germane (2009); Epistole din Sebiş (2010), Sonetele Lancrămului (2021) ş.a. - aproape toate de esenţă religioasă, până la acest masiv volum: Vechiul Testament relevat prin 300 de sonete (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023). Despre calitatea teologică şi prozodică a acestuia se pronunţă pr. prof. Ioan Chirilă într-un studiu introductiv de evidentă erudiţie. „În cercetarea literară - spune domnia sa - am întâlnit de multe ori lucrări care abordau «motive biblice» în literatură, dar în faţa acestei lucrări monumentale nu mai vorbim despre motive biblice, ci de însuşi textul Sfi ntelor Scripturi exprimat în structura şi metrica sonetului (…) În cazul lucrării domnului Paşcu Balaci, ea te va trimite la a lectura meditativ acel text primar sursă şi a încerca să te regăseşti în el”.

Demersul poetului Paşcu Balaci este unul de natură epopeică. Întregul text veterotestamentar este reluat, moment de moment, într-o lectură nouă, fi reşte, prezentându-l în manieră lirico-epică, în viziunea timpului biblic în care se desfăşoară, cu ample referiri la timpul istoric însă, într-un dens aparat de note explicative ce însoţesc, la subsol, abordarea liberă din versurile, vrând-nevrând, metaforice. Este astfel un comentariu aplicat pe text şi în acelaşi timp o interpretare/poetizare fi delă a ideaticii biblice. Iată, bunăoară, chiar începutul poemului odiseic, ce deschide cadrul său epic prin însuşi primul capitol al cărţii sacre, Cartea Facerii, care dă cadrul universalităţii biblice pentru tot ce urmează. Poetul intitulează primul episod drept Timpul lui Dumnezeu şi versifi că - termenul desigur, nu este cel adecvat - lucrarea creaţiei divine, pe zile, pentru a încheia, ca orice rostitor de poveşti într-o sinteză: „Iar după ce lumea a scos din Haos,/ Cu Soare, Lună, Stele luminând-o,/ Cu peşti şi fi are, Om, El populând-o/ Şi-a-ngăduit şi Dumnezeu un mic repaos.// În Munţii cei mai mari. Din al lor naos,/ A binecuvântat Creaţia, sfi nţind-o,/ Cu toate cele bune, dăruind-o/ Şi cugetând ce va mai fi -n adaos.// El a privit cu drag câte-a făcut,/ Doar pentru un bărbat şi o femeie,/ Le-a dat lumină, dragoste şi scut// Şi Duhul Său cel Sfânt printr-o scânteie./ Şi fost-au bune toate la-nceput./ Când a pornit a lumii odisee”.

Într-adevăr, desfăşurarea factologică a evenimentelor în care evoluează seminţia neamului evreiesc este odiseică. Cartea concepută de Paşcu Balaci merge pe treptele Cărţilor biblice, marcând timpul fi ecăreia în parte, în capitole de literatură: Timpul lui Adam şi Eva; Timpul lui Noe; Timpul Turnului Babel; Timpul ieşirii iudeilor din ţara Egiptului, Timpul Regelui David; Timpulproorocului Ilie; Timpul căderii Ierusalimului ş.a.m.d. Sonetele, fi ecare luat în sine, sunt consemnări emoţional-artistice ale câte unui episod esenţial al confl ictualităţii, intitulat explicativ, precum, bunăoară acesta: Trufi a dezbină, dar credinţa uneşte, marcând momentul Turnului Babel, dar trimiţând direct şi implicit la ideatica Noului Testament:

„În turnul cel mai nalt de pe-acea vreme,/ Prin care oamenii voiau în Raiuri/ Să-şi mute din pământ ale lor baiuri,/ Neaşteptând ca Dumnezeu să-i cheme.// A coborât un duh cu anateme,/ Ce împărţit-a limba lor în graiuri,/ De parca-ar fi venit din alte plaiuri,/ Zvârlindu-i în lingvistice dileme,// De nu s-au înţeles unul cu altul./ Din contră, de Rusalii, alt Duh Sfânt,/ În chip de limbi de foc, de la Înaltul,// Unit-a credincioşii pe pământ,/ Cum litera îmbină-se cu şpaltul/ Să ducă-n lume bunul Lui Cuvânt”.

Amplul poem - căci, în ansamblul său avem de-a face cu un poem unitar, în alcătuire structurată din cele trei sute de sonete succesive - urmează evocator întregul fir factologic al Vechiului Testament, şi acesta alcătuit, în fond, din segmente rapsodice reunite în monumentala desfăşurare a istoricităţii faptelor din epoci diferite şi distante în timp. Paşcu Balaci urmează fi rul evenimenţial al acestora în maniera amplelor poeme versifi cate ale înaintaşilor săi ardeleni (Petru Pavel Aron, I. Budai-Deleanu, Petre Dulfu ş.a.) cu har de povestitor, utilizând chiar un lexic de arhaice rezonanţe („Iudeii, când se ocupau cu strânsul/ Recoltei ca s-o pună în târnaţ” etc).

E maniera povestirilor istorice sadoveniene, desigur într-un alt cadru narativ, sonetele acestea având un pronunţat caracter de oralitate. Iată momentul în care Dumnezeu îi dă misiunea sacră lui Moise: „Sub umbra muntelui Horeb, păstorul/ Salvat din apa Nilului ‘nainte/ Ducea s-adape turma lui cuminte,/ Căci Domnul ca să-Şi mântuie poporul,// Cel peste care s-a închis zăvorul,/ În rug de-albastre flăcări la veşminte,/ I-a apărut, cum peste zăcăminte/ Ies fl ame mari şi speriu privitorul:// - Văzutam cum alesu-Mi neam tot geme,/ De-aceea te vei duce-n Capitală,/ De Faraon nu ai de ce te teme,// Cu al său frate în măreaţa-i sală/ Veţi cere cu glas tare, ca devreme,/ Iudeii să-i sloboadă cu iuţeală”. Personajele sunt încadrate în epocă şi personalizate cu sugestive detalii ce se adaugă celor din textul iniţial, caracterizându-le astfel după împrejurări, în acţiune: „Când Samson hoinărea prin via Timnei,/ Îndrăgostit lulea de-o fi listeancă,/ În loc de fată, apare dup-o cioancă/ Un leu puternic după ziua odihnei.// Şi deranjat deun om în pacea tihnei,/ C-un răget ce-a ieşit de pe-a sa fl eancă,/ A speriat sticleţii pe-o creangă/ Şi dihorii din preajma rădăcinei.// S-a repezit în zbor către Samson:/ El s-a ferit şi cu-n picior în burtă,/ Lovindu-l cu o forţă de muson,// L-a azvârlit în drum ca pe o turtă;/ Apoi, sucindu-i gâtul-ntr-un plonjon,/ L-a despuiat de piele pentru iurtă”.

Sunt multe scene de luptă individuală sau colectivă, poetul creionând acestui tip de scene caracterul unor adevărate romane cavalereşti, în miniatură. Ilustrativă în acest sens este lupta, ca într-un turnir de epocă, între David şi Goliath: „Ieşi din pedestrimea fi listeană/ Un uriaş, zis Goliath pe nume,/ Având un trist, spăimântător renume,/ De ucigaş de-oştire canaaneană:// Avea un coif de-origine titană/ Şi platoşă cu solzi de albe brume,/ Un paloş cu însângerate spume/ Şi suliţă-n lungime de barcană.// Cinci mii de sicli de aramă veche/ A lui cuirasă cântărea pe trup/ Şi scutul înălţat lângă ureche// Aproape-n două braţele i-l rup:/ Toţi fi listenii, ca muşcaţi de streche,/ S-au agitat ca viespii lângă stup (…) Şi se urni namila sângeroasă/ Cu suliţa întinsă până-n nori;/ Trecură prin oştiri funeşti fi ori,/ Dar David puse-o piatră colţuroasă// În lunga-i praştie primejdioasă/ Şi o zvârli - un fulger prins din sori/ În fruntea dezgolită şi-n sudori/ Şi se opri gorila cea lucioasă// Pe neaşteptate, ca un turn de-atac/ În faţa unui zid dintr-o cetate;/ Fiind brusc străpunsă de un vârf de ac,// Se prăbuşi imensa vietate,/ Monstru răpus de un divin dalac,/ Un semn că Domnul pe oricine-ar bate”.

Pasajele cu valoare doctrinară sunt intercalate la locul lor, susţinute însă de un discurs, să zicem laic, pentru o mai lesne memorare-asumare, cum este în cazul celor zece porunci: „- Sunt Domnul; Eu te-am smuls din grea sclavie,/ Afar’de Mine, tu să n-ai pe altul,/ Nu-ţi fă chipuri cioplite din bazaltul/ Niciunui munte; Mi te-nchini doar mie!// Să nu-Mi iei numele-n deşert şi-n parodie,/ Să te-odihneşti, mai odihneşte-ţi saltul,/ Cinsteşte-i pe părinţi, că sunt înaltul/ Model de-nvăţătură pe vecie.// Să nu ucizi, să nu te desfrânezi,/ Nici să nu furi, nici strâmb să glăsuieşti,/ La bunul altuia să nu cutezi,// Iar la femeia-aproapelui să nu pofteşti./ Supune-te poruncilor, să vezi,/ Din timpul vieţii culmile cereşti”. Sau, în alt loc, dând preţuire Psalmilor sau Proverbelor lui Solomon: „Oricât de mare-a fost Templul de aur,/ El a căzut, Proverbele-au rămas,/ Citite de-atunci în orice ceas/ Să ne-ncunune cu-al Credinţei laur.// De-atunci creştinul alb, ori galben, maur/ La naştere ori nuntă, parastas,/ Ori când se afl ă-n public sau retras,/ Degustă solomonicul tezaur.// Atâtea temple în atâtea chipuri/ S-au înălţat de-atunci în omenire,/ Prin trudă ori în junglă,-ntre nisipuri,// Cântări în trepte spre divina fi re,/ Lângă Proverbe, toate sunt nimicuri;/ Înţelepciunea lor e nemurire!”

Lucrare de esenţă religioasă, construcţia monumentală a versifi cării, şi încă în forma fixă a sonetului, ce dă prestanţă şi eleganţă verbului, revelarea poetică a Vechiului Testament aşa cum a izbutit-o Paşcu Balaci, este opera de vârf a creaţiei sale. Şi îndrăznesc să spun chiar mai mult: este primul roman religios reuşit în literatura română, fapt ce-i asigură autorului un loc confortabil în istoria literaturii noastre, prenumărându-l între poeţii lirici de anvergură.

Constantin CUBLEŞAN

(Tabor, martie 2024)