În Sala Festivă a Baroului Bihor a avut loc, recent, premiera mondială a spectacolului cu piesa de teatru Eva Heyman sau o Anne Frank a Transilvaniei, scrisă de avocatul dr. Paşcu Balaci.

Drama cu trei personaje (Eva Heyman, Jandarmul ungur cu pene de cocoş la pălărie şi dr. Josef Mengele, medicul-şef al lagărului de exterminare Auschwitz-Birkenau), a fost pusă în scenă de regizorul Geirun Tino, actor şi manager al Teatrului Pygmalion din Viena.

Guten Tag, ich bin Eva Heyman aus Großwardein, heute werde ich dreizehn Jahre alt... (Bună ziua, sunt Eva Heyman din Oradea Mare şi azi împlinesc 13 ani).

Cu aceste cuvinte calde, familiare, prietenoase, de sinceră bucurie, rostite în limba germană, a debutat, la Baroul Bihor, un spectacol profund uman, tulburător și emoționant, având-o în rolul principal pe tânăra actriță austriacă Rea Kriegl, secondată de actorul Tino Geirun.

Frumoasa şi interesanta ciudăţenie a acestui spectacol a constat în faptul că, deşi majoritatea spectatorilor nu cunoşteau limba germană, totuşi, aceştia au urmărit cu sufletul la gură evoluţia plină de dramatism a poveştii Evei Heyman, dezvăluite parțial la începutul spectacolului de către autorul Paşcu Balaci şi traducătoarea conf. univ dr. Andrea Bánffi-Benedek. Coperta cărţii de teatru traduse în germană prezintă o fetiţă frumoasă care ţine în dreptul ochiului drept un aparat de fotografiat cu care parcă fotografiază iscoditoare pe oricare cititor sau trecător întâlnit pe stradă. Ilustraţia piesei de teatru derivă din textul Jurnalului acestei fetiţe din Oradea care scria că doreşte să devină fotoreporter și o mare ziaristă. Această însemnare scurtă a fost, de fapt, punctul de pornire în scrierea acestei piese de teatru de către autorul orădean, avocat dr. Pascu Balaci, care face din aparatul de fotografiat al adolescentei evreice un alt personaj sui generis, un martor mut, dar puternic prin imagini, al acuzării terorii naziste, pentru că dramaturgul urmăreşte în timp traseul visului frumos, dar și de-a dreptul temerar în condițiile anului 1944, de a deveni o mare jurnalistă, vis pe care eroina caută să şi-l împlinească prin achiziționarea unui aparat de fotografiat cu care face poze la aniversarea sa de la 13 ani, dar și clădirilor în stil secesion din Oradea,  mai târziu și clădirii și cămăruţelor mizere ale ghetoului unde au fost îngramădiţi evreii din Oradea. Eroina este mândră de oraşul ei Oradea Mare sau Großwardein, supranumită Mica Vienă, unde a fost construit primul observator astronomic din Europa de către János Vitéz de Zredna și că pe aici a trecut vreme de 200 de ani meridianul Zero. Acum condițiile s-au schimbat în rău, pentru ca în anul 1944 un alt vitéz, vitéz Szepesváry a confiscat farmacia bunicului Evei, dr. Rezső Rácz, care avea legături strânse cu scriitorii și jurnaliștii din Oradea, mai ales cu poetul Endre Ady, din care fetiţa recită cu patos o strofă din poezia „Mireasa mea”.

Orașul îndrăgit, în care au fost înmormântați regi, unde au trăit conți, cardinali, principi, cancelari, generali, mareșali, academicieni, miniștri, scriitori și pictori devine în curând, spre uimirea și apoi spaima fetei, un spațiu de nerecunoscut, în urma aplicarii legilor inumane și antievreieşti, ordonate de la Berlin. Aniversarea vârstei de 13 ani prilejuiește actriţei vieneze să debordeze de entuziasm și bucurie, ea face fotografii publicului care asistă astfel la aniversare, apoi ea invită pe câțiva spectatori pe scenă, pentru a le face o fotografie, adoră să fie fotografiată și ea, fiind frumoasă, dorește ca spectatorii din sală să fie martori ai împlinirii acestei frumoase vârste adolescentine pline de farmec și de inocență.

Ea mărturisește că a primit cadouri precum o brățară cu ornament din email albastru, un pardesiu și o rochie bleumarin din stofă, pantofi negri, ciorapi transparenți, pijamale, batiste colorate, dulciuri, dar, mai ales, un lănțișor de aur de care eroina noastră va atârna o cheiță cu care va descuia zilnic o lădiță în care și-a ascuns un Jurnal secret unde consemnează cu acribie evenimentele importante ale zilelor. Ea consideră că va scrie un fel de reportaj și acesta începe simplu cu cuvintele:

14 februarie 1944. A trecut ziua mea de naştere...

Filele jurnalului se umplu cu relatări despre mama sa operată la Budapesta, cu nenea Béla, care a stat închis la Vác, cu știri teribile despre detașamentele de muncă forțată în Ucraina, cu redarea primilor fiori ai dragostei nutrite faţă de Vadas Pista, dar și cu relatarea teribilă a intrării trupelor fasciste în Oradea, pe care le fotografiază pe ascuns, precum o reporteriță, din dosul perdelelor locuinței sale („19 martie 1944. Micul meu Jurnal, tu ești cel mai fericit, căci tu nu poți simți, nu poți ști ce nenorocire s-a abătut asupra noastră. Au intrat nemții!”)

Pe 1 aprilie, fetița consemnează că anul trecut, toţi își storceau creierii cui să joace o festă, dar în 1 aprilie 1944 viaţa a început să joace o teribilă festă pentru toţi evreii din Oradea. Ea notează cu amărăciune în Jurnalul ei:

Evreii sunt obligați să poarte steaua galbenă cu șase colțuri pe pieptul stâng... Cei care poartă steaua galbenă nu au dreptul de a folosi vreun autovehicul, nici pentru circulație, nici pentru transport, nu au dreptul de a purta uniformă, îmbrăcăminte oficială și nici veșmânt tradițional maghiar...

Eroina spune apoi că, din 5 aprilie 1944, toți evreii din Oradea vor trebui să poarte o stea galbenă, steaua lui David, pe care o fotografiază ca pe o probă esențială într-un viitor proces care să restabilească dreptatea și adevărul, așa cum a fost procesul de la Nürnberg de după război.

În curând, însă, se produce intruziunea elementului oprimator în casa și liniștea familiei evreiești a eroinei. Doi jandarmi unguri cu pene de cocoș la pălărie (kakastollas) intră cu forță în locuința acesteia și trec la confiscarea bunurilor ei: o bicicletă roșie, aparatul vechi de fotografiat cu trepied, mașina de cusut, radioul, telefonul, aspiratorul, aparatul electric de prăjit, mașina de scris, argintăria cea scumpă, covoarele vechi, oglinda venețiană etc.

Dar cel mai rău, consemnează Eva Heyman, este faptul că arienii din Oradea salută cu răceală pe evrei sau, pur și simplu, întorc capul, prefăcându-se că nu-i mai cunosc pe concetățenii orădeni de altădată... Se dau și unele cărți la topit, chiar și cartea „Băieții din strada Pál” a lui Ferenc Molnár, iar Eva Heyman se întreabă și ne întreabă de ce se dau la topit și cărți absolut nevinovate.

Nenorocirile continuă, pentru că, după confiscarea bunurilor, urmează evacuarea forțată a evreilor orădeni din casele lor. Eva citește în ziar despre ordinul 6163 al Ministerului de Interne din Ungaria horthystă (care s-a extins peste nord-vestul României în urma Diktatului de la Viena), ordin prin care se ordonă strângerea evreilor în ghetouri, precum cele din Kertész utca și Hársfa utca din Budapesta.

Eva Heyman află de la nenea Béla că mulți evrei au vrut să se creștineze, fie la catolici, fie la reformați, dar preoții creștini din Oradea pretind că mai întâi candidații iudei trebuie să învețe vreme de șase luni religia Noului Testament al lui Iisus Hristos și abia apoi să se poată creștina. Un lucru ce îl înfurie pe nenea Béla și pe bună dreptate...

În 9 aprilie 1944, Eva Heyman notează că pe str. Crișului au fost închiși sute de evrei din Oradea, fapt ce o revoltă. Ea cântă refrenul războinic din „Marsilieza”, vrea să devină o Judith evreică din Vechiul Testament, care să-l răpună pe Holofernul nazist, se gândește cum să pregătească un soi de răscoală a evreilor din Oradea, precum s-a întâmplat cu evreii din ghetoul din Varșovia, că s-ar mulțumi cu un pistol, dar iubitului ei Vadas Pista i-ar da o mitralieră...

Spiritul războinic al Evei Heyman se întețește, dar acum ea primește cea mai grea lovitură, și anume înființarea ghetoului pentru evreii din Oradea de către secretarul de stat László Endre de la Budapesta, iar primarul László Gyapay a dat ordinul de ghetoizare, ghetoul din Oradea fiind denumit ghetou de tranzit (Durchgangsghetto), cel mai mare din Ardeal.

(Va urma)