În anul 1973 Michael Craig-Martin realiza o instalaţie, alcătuită dintr-un pahar cu apă, o etajeră şi un text. Textul ruga privitorul să înţeleagă că substanţa fizică a paharului cu apă a fost transformată în substanţa fizică a unui stejar.

Pornind de la acest concept, regizorul, actorul şi dramaturgul britanic Tim Crouch, o figură emblematică a teatrului experimental, scria, regiza şi juca spectacolul An Oak Tree, a cărui premieră a avut loc în anul 2005 (Traverse Theatre, Edinburgh). Tim Crouch apelează la improvizaţie, invitând câte un alt actor la fiecare reprezentaţie, actor pe care-l ghidează prin cască, la vedere, căruia îi dă pentru prima dată textul pe scenă şi pe care-l prezintă publicului, fidel partener, întotdeauna inclus în spectacolele lui Crouch.

Intriga de la care porneşte An Oak Tree este un accident de maşină în urma căruia moare o fată de 12 ani. La volanul maşinii era un hipnotizator şarlatan. La trei luni după accident, tatăl fetei ucise recunoaşte numele şoferului, hipnotizator într-un show, şi hotărăşte să-şi cumpere bilet. Tatăl va fi ales din public pentru a intra în transă, live, alături de alţi 8 spectatori. Tim Crouch pariază pe un decor simplu, format din opt scaune negre şi un scaun de pian, scaune care vor fi însufleţite pe rând, prin indicaţii ad-hoc, de către actorul invitat în spectacol.

La 12 ani de la premiera mondială a spectacolului An Oak Tree, în România are loc premiera naţională (Un stejar), o producţie a Teatrului de Tineret Piatra Neamţ, în regia lui Bobi Pricop. Deşi este el însuşi actor, Bobi Pricop nu va fi protagonist al acestui spectacol, rolul titular revenindu-i lui Mircea Postelnicu. Ca în majoritatea producţiilor care-i poartă semnătura, Pricop glisează, cu sprijinul unei echipe artistice formate (de această dată) din Adrian Damian (scenografie), Cristian Şimon (light-design) şi Eduard Gabia (muzică), spre tipuri de expresie cinematografice, complementare teatrului, exploatând mirajul efectelor speciale de lumini, umbre, penumbre, sunete şi volume, stilizând, forţând convenţia până la limită, de fiecare dată alta. Un stil, o semnătură regizorală, o manieră, o manie chiar, pe care o adaptează, o minimalizează sau o hiperbolizează, încă ingenios, de fiecare dată echilibrat în raport cu textul, cu mesajul şi, mai ales, cu privitorul. Privitor care, de această dată, a fost provocat încă din scriitură să urmărească, să integreze şi să echilibreze realităţi diferite, universuri paralele, pentru a se convinge în final că singura iluzie de care trebuie să ne lepădăm este aceea că ar exista o singură realitate.

Asemeni unei terapii prin psihodramă, spectacolul descompune în episoade distincte, paradoxale, intercalate cu brutalitate, conştiinţa umană. Tatăl, care vrea să cunoască ucigaşul fetei, acceptă să fie hipnotizat de acesta din dorinţa (neverbalizată până aproape de final) de a-şi vindeca trauma pierderii suferite. Hipnotizatorul, convins că acest singur spectator care intră în transă este un impostor, hotărăşte să se răzbune şi-i induce momentul accidentului dictându-i fiecare gând pe care l-a avut când a lovit fata. Mama, aşa cum apare din povestiri, este expresia suferinţei lucide, a mentalului colectiv rutinat de convenţiile sociale. Tatăl este cel care transcede suferinţa, intrând în metafizic, în Universul lui Toţi suntem Una. El simte că viaţa există dincolo de trup şi caută esenţa, suflul, indescifrabilul, infinitul, în palpabil. El îmbrăţişează un stejar, metaforă a sufletului unic, a unui Viu în care-o regăseşte pe fata lui. O alegere care-l duce în derivă, respins fiind de vocea raţiunii sociale şi care-l face să caute răspunsuri în ochii ucigaşului. Iar şoferul, singurul capabil să-şi exorcizeze angoasele, îşi transferă demonii în conştiinţa altui om, îi recunoaşte apoi, şi-i însuşeşte şi îi eliberează, sfârşindu-şi partitura în lacrimi.

Într-o superbă metaforă regizorală Bobi Pricop aduce în scenă un pahar cu apă pe un scaun fără spătar, ca o etajeră cu puncte de sprijin pe sol, amintind de experimentul lui Michael Craig-Martin.  Şi în timp ce hipnotizatorul indică un scaun de pian, tatăl vede un stejar şi susţine că stejarul e de fapt fata lui. Astfel instalaţia din 1973 este redată, acceptată şi dusă mai departe înspre infinitul posibilităţilor de transcedere pe care mintea umană le are, când îşi dă voie să exploreze.

Actorul invitat în spectacolul jucat în cadrul FITO 2017 a fost Richard Balint. Dincolo de prezenţa de spirit, prezenţa scenică şi adaptabilitatea de care a dat dovadă, meritul lui este acela de a-şi fi construit ad hoc un personaj verosimil, coerent, fluid, complet prezent prin gând, intenţie, intonaţie, expresie, mişcare, emoţie, empatie, profunzime, flexibilitate. Un actor cu personalitate care a creat dincolo de indicaţii, încălcându-le pe alocuri, urmându-şi intuiţia, crezul, starea.

Iar spectacolul, irepetabil în spaţiu şi timp, a fost un experiment şi o experienţă pe care spectatorii au apreciat-o, în aplauze sacadate, prin care şi-au exorcizat propriii demoni.