Vineri, dinspre Chișinău ne-a venit vestea că scriitorul și omul politic Nicolae Dabija s-a stins din viață pe un pat de spital, la doar 72 de ani, lăsându-ne înmărmuriți. Știam că este internat de câteva zile, împreună cu prietenul său, scriitorul Aurelian Silvestru. Nu bănuiam însă că virusul viclean și sălbatic va dezvolta, în cazul lui Nicolae Dabija, o formă atât de agresivă, încât trupul său să cedeze în urma unei tromboze severe.

Nicolae Dabija a fost ancora noastră de suflet și speranță dincolo de Prut. De câte ori a descins la Oradea, la invitația Filialei Bihor a Uniunii Vatra Românească, sufletul i se lumina, mărturisind că a venit acasă. Pentru el România însemna acasă.

În amărăciunea clipei, ne vine nefiresc de greu să vorbim despre Nicolae Dabija la timpul trecut. Ne-a înconjurat și onorat cu prietenia lui. Regretatul nostru coleg Teodor David, omul de legătură cu Chișinăul, ne informa săptămânal despre mersul lucrurilor de acolo.

Am vorbit la telefon cu distinsul nostru prieten, scriitorul Nicolae Dabija, pe 14 februarie a.c., chiar de ziua de naștere a lui Grigore Vieru. Așa s-au potrivit lucrurile. Trecuse pe la biserică și aprinsese o lumânare în amintirea lui. Am avansat atunci propunerea de a selecta din impresionanta sa publicistică texte referitoare la valurile de deportări staliniste din Moldova de peste Prut. L-a încântat ideea, promițându-ne că până în miez de aprilie ne va transmite „materialul” gata structurat, astfel încât în cumpăna lui iunie, când se împlinesc 80 de ani de la primul episod al deportărilor în masă, volumul să iasă de sub tipar. Soarta a decis însă altceva. Proiectul lansat rămâne pentru noi o datorie de conștiință.

Crâmpeie din mirifice întâlniri

Academicianul Nicolae Dabija era cuceritor prin felul său de a fi. Zilele petrecute împreună au fost o desfătare. Crâmpeie din acele mirifice întâlniri ne stăpânesc acum sufletul. L-a adus la Oradea pe eminescologul Mihai Cimpoi, omagiind într-o manifestare de rezonanță găzduită de sala de concerte a Filarmonicii de Stat, împreună cu actorul Dorel Vișan, geniul eminescian. Memorabilă a fost întâlnirea de la Mănăstirea Sfintei Cruci cu Preasfinția Sa Sofronie Drincec, episcopul ortodox de Oradea, precum și cea de la Gyula (Ungaria), cu vlădica ortodox Siluan Manuilă. Încărcate de emoție s-au petrecut „conclavurile” cu elevi și cadre didactice de la Școlile „Oltea Doamna” și „Avram Iancu” din Oradea, Colegiul Național „Emanuil Gojdu” și Liceul „Aurel Lazăr” din municipiul reședință de județ, Colegiul Național „Samuil Vulcan” din Beiuș ș.a. Un popas și un dialog fecund au avut loc, într-o atmosferă de solidaritate intelectuală, la revista „Familia”. Cu totul special a rămas în memoria sa momentul acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea, la propunerea Departamentului de Științe Politice și Științele Comunicării, în noiembrie 2016.

Nicolae Dabija trăia totul cu febrilă intensitate. La Livada de Bihor a cucerit asistența prezentă la Sfânta Liturghie, între care și o seamă de credincioși dintre cei strămutați în urma samavolnicului Dictat din 30 august 1940, cu rememorări copleșitoare despre drama unor rudenii de-ale sale, starețul Serafim Dabija și preotul Nicodim Onu, condamnați la ani grei de Siberie pentru credința în Dumnezeu și sentimentele proromânești.

Volubilitatea sa cordială și-a dat deplina măsură și în primirile ce i-au fost rezervate la Primăria Oradea, Consiliul Județean Bihor și Prefectura Bihor. Cărție care reunesc texte scrise de Nicolae Dabija și colegul nostru Teodor David sunt o altă mărturie a statorniciei legăturilor sale cu Oradea.

Pentru delegațiile Filialei Bihor a Uniunii Vatra Românească, ce au însoțit transporturile de carte românească pentru bibliotecile de dincolo de Prut, Nicolae Dabija a fost nu doar o admirabilă gazdă, ci și un pragmatic mediator în perfectarea unor parteneriate de colaborare între diferite entități de învățământ bihorene și instituții de cultură.

Cotidianul „Crișana”, ale cărui pagini au fost înnobilate de câteva dintre eseurile lui Nicolae Dabija, a oglindit de-a lungul ultimilor ani toate aceste momente, găzduind, totodată, și consistente referințe despre creația sa, cum ar fi, bunăoară, cele privind romanul „Temă pentru acasă”.

„Un monument de spiritualitate a acestui neam”

Cele peste 80 de cărți de poezie, proză, istorie literară, publicistică, traduceri, literatură pentru copii, manuale sunt „un monument de spiritualitate a acestui neam”. Opera sa este receptată ca „o adevărată biblie a suferinței basarabene”. Spațiul nu ne îngăduie să stăruim asupra creației sale și nici a laurilor care au încununat-o.

Pentru Nicolae Dabija, lider incontestabil al generației sale, poezia era nu doar transfigurare artistică, ci și „armă a renașterii naționale”. Sunt pilduitoare curajul și patosul angajării sale civice pentru revenirea la grafia latină și limba română. A contribuit esențial la promulgarea Declarației de Independență a Republicii Moldova, la elaborarea și adoptarea altor acte normative istorice referitoare la Drapelul, Stema și Imnul de Stat, fiind deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990-1994 și 1998-2001.

A fost unul dintre însuflețitorii Mișcării de Eliberare Națională de peste Prut. Mai bine de trei decenii viața sa s-a contopit intim cu revista „Literatura și Arta”. Prin publicistica sa, Nicolae Dabija împlinea o adevărată și subtilă operă de „pedagogie națională”, de educare a tinerei generații, de cultivare a sentimentului unionist. Regretatul nostru prieten și frate ne lasă moștenire o lecție de viață, de asumare a unui ideal.

O duioasă și delicată reverență

Sufletul său cutreieră de acum, sub aripa unei privighetori, tăriile Înaltului. S-a dus să-i întâlnească pe bunii săi prieteni Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari ș.a. La plecarea sa din această lume, o duioasă și delicată reverență. A fost o sărbătoare când l-am cunoscut pe Nicolae Dabija, scriitorul și omul. Și așa îl vom păstra, ca pe o sărbătoare.

Biroul Director al Filialei Bihor a Uniunii Vatra Românească