La 2 iulie 1504, în a patra oră a zilei, după 47 de ani şi 3 luni de domnie, Ştefan cel Mare şi Sfânt avea să se sfârşească din viaţă, păşind în nemurire şi lăsându-ne drept moştenire porunca ce dăinuie de ani şi ani prin Ţara Moldovei, atât de inspirat şi zguduitor evocată de Barbu Delavrancea în piesa "Apus de soare": "...Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!..." Ştefan cel Mare era fiul lui Bogdan al II-lea şi nepotul unui alt mare şi luminat voievod al neamului, zis Alexandru cel Bun şi Drept. A domnit între anii 1457-1504. La vremea când, pe câmpul de la Direptate, Moldova l-a ales domn, Ştefan Vodă avea cam douăzeci de ani. Dar, cu toată tinereţea, domnitorul s-a arătat vrednic de fapte şi acţiuni ce au consolidat puterea Ţării Moldovei, ameninţată de mulţi duşmani hrăpăreţi din afara hotarelor ei. Ştefan Voievod, numit mai târziu cel Mare şi Sfânt, s-a arătat a fi conducătorul iscusit care a reorganizat oastea domnească, dotând-o cu arme de foc, a înălţat cetăţi noi şi le-a întărit pe cele vechi, a pus frâu ambiţiilor nesănătoase ale boierilor nesăţioşi, lacomi de mărire şi avere, care se arătau nemulţumiţi de urcarea sa pe tronul Moldovei, a limitat privilegiile celor înavuţiţi şi a acţionat energic împotriva tendinţelor vădite de dezbinare, luând apărarea ţăranilor exploataţi fără nici o milă de marii feudali. Ştefan cel Mare era domnitorul care se bucura de dragostea şi sprijinul celor mulţi. El a echipat o oaste puternică, bine pregătită, înălţând numeroase fortificaţii de apărare la hotarele Moldovei, aşezându-le în punctele strategice de năvălire a hoardelor străine, care se abăteau ca puhoiul nestăvilit asupra acelor pământuri. Ca un vrednic şi iscusit comandant de armată, s-a războit cu pricepere, lovind pe neaşteptate în duşmanii cumpliţi ai ţării. Într-adevăr, în paginile de aur ale istoriei noastre de veacuri sunt înscrise victorii de mare răsunet, ca cele de la Baia, din 1467, de la Lipnic, din 1470, din Codrii Cosminului, de la 1497 etc., care au punctat domnia plină de izbânzi a acestui mare Voievod al Moldovei. Însă, cele mai crunte au fost războaiele purtate cu oştile otomane câtă frunză şi iarbă, care se năpustiră în repetate rânduri ca lăcustele asupra acestui colţ de rai, aşezat în calea marilor furtuni ale vremii. Pentru început, Ştefan cel Mare, ca domn vrednic şi mândru de trecutul glorios al înaintaşilor săi, a refuzat să se înfăţişeze la Poartă şi să plătească tradiţionalul tribut fălosului şi necruţătorului sultan Mohamed al II-lea, care, la 1453, cucerise faimosul şi invicibilul până atunci Constantinopol. Înfuriat la culme de nesupunerea şi cutezanţa domnului Moldovei, el trimise poruncă grabnică lui Soliman-paşa, unuia din demnitarii şi oştenii cei mai încercaţi ai săi, să se lase de toate, să pornească neîntârziat împotriva ghiaurului Ştefan şi să treacă prin foc şi sabie "vilaietul Bogdania", precum era numită, de turci, Moldova... Soliman-paşa renunţă la asediul unei cetăţi albaneze, adună în scurtă vreme o armată numeroasă, de peste 120 de mii de oşteni bine pregătiţi şi înarmaţi, setoşi de sânge şi averi, şi porni înfuriat asupra Moldovei. Ştefan cel Mare, dispunând doar de 40 de mii de luptători curajoşi şi iscusiţi şi de vreo 9 mii de secui, unguri şi poloni veniţi în ajutor, a recurs la una din cele mai bine chibzuite tactici, verificate şi în luptele susţinute înainte vreme. El a dat poruncă să fie părăsite toate aşezările omeneşti care puteau nimeri în calea duşmanilor, să fie tăinuite proviziile. Astfel, duşmanul supus foametei era hărţuit neîncetat, pâlcuri de oşteni din cei mai viteji lovind, pe neaşteptate, ca fulgerul năprasnic. Lupta cea mare a avut loc la 10 ianuarie anul 1475, pe valea Bârladului, la miazăzi de Vaslui, într-o aşezare mlăştinoasă, care îngreuna desfăşurarea forţelor duşmane şi manevrele militare. "A fost un groaznic măcel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu mare greutate Soliman-paşa şi-a scăpat viaţa cu fuga", fusese nevoit să recunoască un cronicar turc, martor al acelei bătălii. După biruinţa de la Vaslui, conştient de puterea şi poftele hapsâne ale turcilor, într-o scrisoare adresată creştinătăţii şi tuturor cârmuitorilor din acea vreme, Ştefan Voievodul îi avertiza de primejdia de moarte ce plutea asupra întregii Europe. Şi, într-adevăr, în curând temerile domnitorului moldovean s-au dovedit întemeiate. În vara anului 1476, Mohamed al II-lea purcese el însuşi în fruntea unei armate uriaşe spre "Ţara Moldovei". La Valea Albă şi la Războieni, Ştefan cel Mare, cu o armată de vreo 12 mii de oşteni, nu a putut ţine piept puhoiului de 200 de mii de turci. Au rezistat însă cetăţile Moldovei, până la urmă sultanul văzându-se nevoit să se întoarcă la Poartă fără a-şi realiza planurile sale de a supune Moldova, a-l izgoni pe Ştefan cel Mare şi a cuceri noi pământuri pe malul Mării Negre. Luptele cu turcii au durat până prin 1487, când Ştefan cel Mare accepta plătirea unui tribut puternicei Porţi Otomane, obţinând, în schimb, libertatea Moldovei şi pacea mult dorită, în hotarele ei strămoşeşti. Ştefan cel Mare, vrednicul domnitor al Moldovei, a izbândit în 34 din cele 36 de războaie purtate de-a lungul glorioasei şi zbuciumatei sale domnii, ajungând să se bucure de faima de bun gospodar al ţării, iubitor şi ocrotitor al artelor şi culturii. Între anii 1466-1469, din îndemnul său, au fost înalţată mănăstirea Putna, ajunsă mai apoi necropolă voievodală şi loc de pelerinaj pentru urmaşii porniţi în lupta pentru libertatea şi independenţa "Ţării Moldovei". Alte monumente de arta medievală au fost zidite la Voroneţ Pătrăuţi, la Borzeşti, locul naşterii şi copilăriei viitorului voievod, la Războieni, Răuseni şi în alte pământuri pe unde şi-a purtat paşii Domnul nostru cel fără de moarte. Marele şi distinsul Voievod al neamului, pe care cronicile ni-l înfăţişează ca pe un bărbat nu prea înalt, cu faţa ovală, plină, cu fruntea boltită, senină, cu ochii pătrunzători, de un albastru de Voroneţ, cu părul inelat, lăsat pe spate, era, după cum aflăm din scrisa lui Grigore Ureche "... om întreg la fire, neleneş. Şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze, şi pentru aceia rar război de nu biruia şi, unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ci, ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor".