Pentru a vorbi de un prezent al pomiculturii în judeţul Bihor, este bine să amintim, în treacăt, şi de un trecut. Suprafaţa ocupată cu pomi, în Bihor, până în 1990, a fost de 11.400 ha. În general, plantaţiile erau organizate în ferme mari, de peste 100 ha în 6 bazine pomicole: 1. Bazinul Oradea 3.800 ha; 2. Bazinul Diosig - Săcueni 1.435 ha; 3. Bazinul Valea lui Mihai (nisipuri) 1.700 ha; 4. Bazinul Marghita 1.620 ha; 5. Bazinul Aleşd 845 ha; 6. Bazinul Ceica - Sudrigiu 2.000 ha. În prezent, nu se poate spune exact câte hectare ocupate cu pomi mai sunt în judeţul Bihor, deoarece, după 1990, livezile, în majoritate, au făcut obiectul privatizării şi, o dată intrate în posesia proprietarilor, o parte au fost defrişate, o parte au fost lăsate în paragină, acestea fiind cele mai multe şi foarte puţine mai sunt îngrijite. Într-un cuvânt, despre pomicultura din Bihor se poate spune puţin, pentru că situaţia în care se află este cea care se regăseşte la nivelul întregii ţări, adică nici pe departe satisfăcătoare. Perspectiva pomiculturii judeţului Bihor, în vederea aderării la Uniunea Europeană şi a globalizării, este că o pomicultură clară încă nu există. În acest context, considerăm însă că trebuie găsite soluţii viabile pentru o pomicultură competitivă. O parte din aceste soluţii ar putea fi: 1. Credit cu dobândă mică pentru inginerii tineri care au primit 10 ha de plantaţie. 2. Subvenţionarea motorinei cu o cotă mai mare decât cea prevăzută până acum. 3. Subvenţionarea materialului săditor pentru plantaţiile noi, dar suprafaţa nu mai mică de 10 ha cu peste 80 la sută. 4. Acordarea consultanţei tehnice pe tot parcursul derulării lucrărilor de înfiinţare a plantaţiei. 5. Obligativitatea pomicultorilor, a fermierilor de a se asocia în cooperative pomicole care să asigure atât producerea fructelor, cât şi valorificarea acestora. 6. O consultanţă completă care să asigure posibilităţi multiple de valorificare a producţiei, înţelegând prin aceasta ce utilaje sunt necesare, de unde se pot procura, cât costă şi cum este posibilă această dotare. 7. Orientarea pomicultorilor spre acele specii pomicole care găsesc condiţiile cele mai favorabile de creştere şi dezvoltare şi, deci, care sunt cele mai rentabile. 8. Colaborarea strânsă cu toţi factorii care în final ar putea asigura profituri maxime cu cheltuieli reduse. 9. O analiză atentă a dezvoltării pomiculturii ţărilor din Uniunea Europeană şi chiar a ţărilor vecine. 10. O colaborare perfectă între Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Organizaţia Judeţeană de Consultanţă Agricolă şi unităţile de cercetare. 11. Un sprijin mai substanţial pentru pomicultorii din zona de deal, care, faţă de zona de câmpie, au cheltuieli mult mai mari cu întreţinerea livezilor. Fără a deranja, sper, prin observaţiile ce le-am făcut, consider să privim cu realismul necesar momentul pe care îl traversăm: starea pomiculturii la această dată, faţă de perspectivele aderării la U.E., este nici măcar ca fructul ce dă în pârgă.